Oltenia
„Sofia” satului românesc

„Sofia” satului românesc

Pr. Ioniţă Apostolache, 24 Ianuarie 2019

Profundele simţăminte de dragoste de neam şi de ţară s-au zidit în adâncul existenţei noastre dintru începuturile istoriei cunoscute, fiindu-ne sădite în cuget ca un izvor de apă vie. Vorbind despre etnogeneza poporului român şi a limbii române, o parte semnificativă a argumentelor folosite de filosofia românească invocă o legătură ontologică între suflet şi credinţă, reflectată profund în spaţiul satului tradiţional.

Omul, în calitatea sa de fiinţă raţională, a năzuit întotdeauna spre cele mai înalte trepte ale cunoaşterii. Ridicându-se de multe ori cu raţiunea până la fruntaliile spiritului, „cel asemenea lui Dumnezeu” aduce peste veacuri un bagaj impresionant de ipoteze, precepte, concepte, direcţii sau coordonate metafizice (în principal) despre om sau despre existenţă. Evoluţia acestor necesităţi antropologice exprimate filosofic se explică pornind de la general la particular, de la cosmopolit la naţional. „Filosofia veacului al XVIII-lea - spunea marele Mircea Florian - accentuează nota cosmopolită a gândirii, prin conţinutul său raţional şi umanist, dar începe a se naţionaliza prin noul limbaj filosofic ... Pentru a face propagandă într-un cerc mai larg de cititori, gânditorii secolului al XVIII-lea se exprimă în graiul poporului. «Luminile» franceze şi germane - cele engleze se naţionalizează mai devreme -, deşi universaliste în spiritul lor, se înfăţişează ca o manifestare culturală a rasei şi naţiunii” (Mircea Florian, „Îndrumare în filosofie”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 321).

„Spiritualitatea ţăranului român” - o filosofie transcendentală

La întrepătrunderea dintre teologie şi filosofie, valoarea şi perspectiva duhovnicească a omului se găsesc evidenţiate în legătură cu specificul fiecărui popor în parte. Dacă în materie de teologie şi spirit naţional putem invoca o tradiţie milenară, în cazul de faţă, dimensiunea concretă a realităţii antropologice este încastrată într-o istorie după unii destul de recentă. Subiectul a fost abordat însă de-a lungul timpului în perspective mult mai optimist articulate. Una dintre cele mai pertinente abordări îi aparţine lui Ion Zamfirescu care, undeva prin anii 1938, afirma cu tărie existenţa şi posibilitatea unei gândiri filosofice cu specific românesc. Având ca resort întrepătrunderea dintre credinţă şi cultură, marele gânditor a scos la rampă setea ancestrală de sfinţenie a poporului român. „Creaţiile noastre populare, de pildă, sunt impregnate de o pătrundere metafizică a morţii şi a vieţii. Spiritualitatea ţăranului român, aceea care i-a dat în decursul vremii echilibrul sufletesc şi moral, este croită pe o viziune a lumii în care transcendentul joacă un rol de seamă şi în care putem recunoaşte o interpretare a timpului şi a spaţiului plin de semnificaţii originale” (Ion Zamfirescu, „Orizonturi filosofice. Idei, oameni, probleme de cultură”, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, p. 102). Un alt mare filosof şi om de cultură de la începutul perioadei interbelice, Onisifor Ghibu, invoca la rândul său o continuitate a spiritului românesc, legat de geniala moştenire a unor înaintaşi iluştri, precum: Dumitru Drăghicescu, Marin Ştefănescu sau Nicolae Bagdasar.

Rădăcinile filosofiei româneşti sunt profund legate de spiritualitatea genuină a poporului. În această conştiinţă milenară se întrepătrund două coordonate esenţiale în afirmarea unei specificităţi filosofice: naţiunea şi cultura. Fiecare dintre ele presupune în acelaşi timp „aceeaşi conştiinţă de sine” şi implicit „aceeaşi voinţă de a reflecta asupra actelor spontane”. Cea de a doua, cultura, se oferă ca specific naţiunii, întrucât „orice naţiune are cultura ei, căci fiecare grup social manifestă în cristalizări personale formele de viaţă: limbaj, religie, artă, ştiinţă” (Mircea Florian, Filosofia românească. Publicistică, II, 1915-1959, Craiova, 2005, p. 25).

Aethicus Histricus străromânul

Din istoria poporului nostru desprindem o preocupare profundă pentru o „cultură a duhului”. Începând cu Zalmoxis, strămoşii daco-romani au manifestat o preocupare intensă pentru o existenţă în spirit. Filosoful străromân Aethicus Histricus alcătuieşte astfel în limba latină o „Cosmografie”, pe care o avem până astăzi în versiune abreviată. Descendent al unei familii „de viţă nobilă” şi originar din părţile Histriei, Scythia Minor, marele gânditor „şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă. Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului, din Asia Mică, din Grecia, sau din alte părţi ale lumii - ale acelei lumi cunoscute pe atunci -, mai ales că a călătorit foarte mult, s-a informat şi nu a păstrat toate informaţiile şi cunoştinţele numai pentru sine, destinându-le cunoaşterii de către contemporani şi urmaşi”. Cosmologia sa abreviată reprezintă în fapt o veritabilă sinteză filosofică a timpului şi spaţiului pe care l-a exporat. Cunoştinţele rezumate de el fac trimitere la viaţa popoarelor, la zeii lor, la moravurile şi meşteşugurile practicate, în direcţia unei „adevărate cercetări etnologice, la nivelul şi în condiţiile posibile atunci, cu un remarcabil simţ al investigaţiei”. În laborioasa sa preocupare arătată acestui scriitor străromân şi epocii sale, vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei identifică o evidentă afirmare filosofică şi culturală a gândirii strămoşilor noştri. De aici reiese implicit şi apartenenţa noastră ca popor la „romanitatea răsăriteană”, dat fiind faptul că în acest cadru „cultura şi limba latină a acestor locuri a putut îmbrăca forme superioare şi s-a exprimat prin opere originale, fiind asimilate multe dintre tradiţiile materiale şi spirituale geto-dace. Latinitatea şi unitatea limbii române de astăzi sunt mărturii de mult recunoscute ale originii daco-romane a poporului român, ale permanenţei şi etnogenezei sale în limitele teritoriale ale Daciei lui Burebista” (Dr. Nestor Vornicescu, `Studii de teologie istorică. Antologie~, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1998, pp. 72-73, 77).

Semănătorismul eminescian

Imaginea nobiliară şi preocupările culturale ale gânditorului străromân se completează cu însemnările mai elaborate ale marilor noştri bărbaţi de cultură şi spirit. Amintim aici de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1513-1521) sau de însemnările luminatului domn al Moldaviei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711). Conştiinţa filosofiei creştine de specific naţional străbate însă şi mai mult prin marele nostru poet naţional Mihai Eminescu. El altoieşte la începutul anilor 1900 „gândirea unei alte generaţii”, păstrată cu numele de „semănătoristă”. De aceea, se socoteşte că filosofia lui Eminescu este „pornită din dragostea romantică a brazdei”. Aşa se explică dorinţa exprimată a marelui nostru poet naţional pentru o „catedrală a mântuirii neamului”, atât de necesară coagulării spiritului românesc. De această adevărată emulaţie spirituală de caracter naţional se leagă cu adevărat destinele întregii generaţii ante şi interbelice de la care începe „remobilizarea naţională a conştiinţelor şi pregătirea lor pentru opera de întregire a neamului românesc”. Într-o analiză de detaliu asupra acestei perioade de sentiment şi cultură românească, Mircea Vulcănescu afirma că „războiul pentru întregirea nea­mului a fost în mare măsură un fel de prilej de verificare a ideologiilor politice. Odată terminat, odată întregirea neamului realizată, ea a impus semănătorismului naţionalist o «revizuire de conştiinţă». Un nou ideal trebuia căutat, care să întruchipeze, odată idealul unirii politice întrupat, auspiciunile naţiunii întregi, de acum unite” (Mircea Vulcănescu, „Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Dimensiunea românească a existenţei”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1992, p. 193).

„Filosofia populară” şi „constantele gândirii româneşti”

Dincolo de orice formă sofisticată de expresie culturală sau sofism politic, filosoful martir Mircea Vulcănescu ne aminteşte că nu trebuie să uităm de valoarea „filosofiei populare”. Ea izvorăşte din înţelepciunea autentică şi sănătoasă a ţăranului român, reflectând cel mai bine „constantele gândirii româneşti”. Aici ar trebui căutate de marii noştri gânditori răspunsurile şi rezolvarea dilemelor metafizice, precum şi „hrana culturală a poporului”. „Pu­ţine, foarte puţine sunt excepţiile care, trecând peste aceste bariere, au reuşit să exprime gânduri şi să vorbească într-o limbă înţeleasă deopotrivă de toţi românii, fără deosebire de clasă. E cazul unor Creangă sau Eminescu, în literatură. Nu este încă în filosofie cazul nimănui...” (ibidem, p. 197).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!