Editorial
Solidaritatea naște minuni

Solidaritatea naște minuni

12 Iulie 2015

Prin credința mai multora se petrec minuni, așa cum s-a întâmplat și cu slăbănogul vindecat în Ca­pernaum de către Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Mt. 9, 1-8). Credința lui și a celor patru care l-au adus dina­intea lui Iisus a fost cea care L-a făcut pe Acesta să să­vârșească minunea. I-a plăcut lui Hristos solidaritatea acelor oameni care l-au ajutat pe slăbănog și l-a vindecat pe acesta nu doar pentru credința sa, ci și a celorlalți, „văzând credința lor” (v. 2). Cu siguranță, acel slăbănog avea credință puternică și era un om deosebit, căci altfel nu i-ar fi putut determina într-un fel sau altul pe ceilalți patru oameni să fie solidari cu el în pofida infirmității lui, să-l poarte și să-l înfățișeze Mântuitorului. Aceia l-au ajutat pentru vreo însușire sufletească a sa, cu toate că trupul îi era cuprins de slăbiciune și neputință.

Nu întotdeauna sau automat un handicap trupesc al cuiva e dublat de o trăsătură spirituală sau mai multe care să confere distincție persoanei și care să poată atrage atenția celorlalți de o manieră pozitivă și implicit solidaritatea lor la nevoie. Dimpotrivă, se poate întâmpla și contrariul, adică o infirmitate trupească să fie dublată de una sufletească nevindecată și ajunsă într-o stare acută, patologică, care să provoace chiar repulsie celorlalți și care să nu poată genera decât, eventual, o solidaritate din interes. Nu e cazul cu solidaritatea manifestată de cei care-l ajută pe slăbănogul acesta din Evanghelii. Așa cum Mântuitorul, „știind gândurile” ce­le rele din inimile fariseilor și iudeilor care erau de față când i-a iertat păcatele slăbănogului, la fel a cunoscut buna-credință și bunăvoința binefăcătorilor celui neputincios.

Iar solidaritatea aceasta umană în credință a plăcut Domnului, Care ca un cunoscător al inimilor a intuit calitatea sufletească a slăbănogului dublată de credință și l-a înfiat, adresându-i-se cu apelativul „fiule”, și i-a iertat păcatele, după care a urmat și tămăduirea lui trupească (v. 2, 6-7).

Întotdeauna săvârșirea unei minuni de către Dumnezeu se agață de ceva, nu vine la întâmplare, nu se întâmplă pur și simplu, căci la Dumnezeu nu e nimic întâmplător. Acțiunea miraculoasă a lui Dumnezeu asupra unei persoane sau comunități e iscată de ceva anume la nivel uman care-I atrage într-un fel atenția și in­ter­ven­ția, o anumită distincție sufletească, dragoste, smerenie, puritate, sinceritate, bune intenții, onestitate, dreptate, generozitate etc. Și nu în ultimul rând credința. Atât la cei care beneficiază în final de minune, cât și la apropiați care mijlocesc prin aceste trăsături pentru cei dragi lor și care au nevoie de ajutor divin. Iar uneori toate acestea sunt abia perceptibile multora, nu și lui Dum­nezeu. Atunci când le întâlnește pe acestea la oameni, El este uimit oarecum, este plăcut impresionat, e cuprins și El de mirare și oamenii împodobiți cu astfel de trăsături ale sufletului Îi atrag intervenția dumnezeiască.

Așadar, solidaritatea - o temă atât de actuală la nivel comunitar apropiat sau extins - în credință este pusă în lucrare din iubire de aproapele și cu nădejde în Dumnezeu, iar acestea fac posibilă minunea: vindecarea sufletească, adică iertarea păcatelor și înfierea mai întâi, iar apoi cea trupească, adică însănătoșirea fizică.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!