Soluția personală

Unii sunt bogați, iar alții săraci, unii sunt sănătoși, iar alții bolnavi, unii inteligenți, iar pentru alții gândirea este un efort dificil. Lumea, chiar la o privire grăbită, e un spectacol al diversității debusolante. Ori poate mai degrabă un mozaic al inechității pe toate planurile. Egalitatea este un artificiu, o iluzie nivelatoare, de cele mai multe ori. Realitatea, în schimb, este inclasabilă și foarte greu de sistematizat. Dificultatea aceasta este general umană, nu trebuie să aparții unui timp ori unei culturi pentru a te confrunta cu ea.

Ce e de făcut în fața unui peisaj atât de complex? Probabil că o primă încercare ar putea fi aceea de a nivela totul dintr-o singură mișcare. Să anulăm diferențele și inechitățile, de dragul egalității; să ștergem sub pretext ideologic deosebiri legitime, firești. Un posibil răspuns la această pornire (firească până la un punct) se află așezat în gura unui copil înțelept dintr-o povestire chinezească. Confucius este cel care îl întâlnește pe acest copil și, mirat de înțelepciunea lui precoce, îi zice: „Cred că ești cu totul deosebit (...) Tu și cu mine am putea îndrepta lumea. Vrei?” Copilul îi răspunde prompt: „De ce să îndreptăm lumea? Dacă am netezi munții, păsările nu ar mai avea sălaș. Dacă am seca râurile și lacurile și le-am astupa, peștii nu ar mai avea unde să se adăpostească. Dacă am alunga domnitorii, poporul ar încerca la nesfârșit să deslușească ce este bine și ce este rău. (...) Lumea este atât de mare. Cum s-o îndreptăm?”

În lume așadar este o diversitate legitimă și o inechitate, deși dureroasă, totuși rodnică și cu sens. Tensiunea este la ea acasă și orice intervenție uniformizantă are consecințe impredictibile. Mai mult decât atât, tocmai adversitățile, integrate adecvat, pot fi o sursă semnificativă pentru dezvoltare.

Totuși, reflecția asupra ne­drep­tăților lumii, deși cât se poate de firească, o mișcare naturală a minții în fața provocărilor de toate tipurile, este sortită eșe­cului în cele mai multe dintre cazuri.
Avva Antonie cel Mare își duce gândurile acestea înaintea lui Dumnezeu, pe care îl întreabă direct: „Doamne, cum unii mor după o viață atât de scurtă, în vreme ce alții ajung la adânci bătrâneți? De ce unii sunt săraci, iar alți bogați? Cum nelegiuiții se îmbogățesc, iar cei drepți sărăcesc?” Ascetul retras în adâncul deșertului simte nedreptatea funciară a lumii și se revoltă. O duce înaintea Domnului, care însă nu îi oferă un răspuns în parametrii în care întrebarea era pusă și probabil că era vizat răspunsul. Toată discuția se mută pe un alt nivel: de pe planul general pe cel particular, personal: „Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecățile lui Dumnezeu și nu îți ajută cu nimic să le cunoști!”.

Povestea chinezească arată cât se poate de simplu că există un rost care se ascunde în spatele a ceea ce pare a fi nedrept. Că ceea ce ar putea să pară o soluție, dacă este pusă în aplicare, con­secințele nu vor fi cele așteptate. Patericul însă spune cu totul alt­ceva. Singurele răspunsuri posibile sunt cele personale. Acesta este efortul care merită făcut mereu și cu toată concentrarea. Abia atunci când îți vezi de ale tale, când punctual te întrebi care este rostul tău în lume, atunci Dumnezeu ți-l descoperă.