Editorial
Soluții la îndemână

Soluții la îndemână

Pr. Cosmin Daniel Pricop, 14 August 2016

În primăvara anului 2008 depusesem un dosar pentru a fi acceptat în cadrul Programului Internațional de Doctorat al Universității Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main. Diplomele de studii pe care le obținusem până atunci în România fuseseră trimise spre a fi verificate și spre a se constata dacă mai este necesar să susțin unele examene‑diferențe. La dosar fusese atașat și un expozeu referitor la tema de cercetare ce urma să fie abordată în cazul acceptului, alcătuit sub îndrumarea unui profesor supervizor. La opt săptămâni după ce am trimis dosarul, primesc un plic în care mi se aducea la cunoștință, într‑un mod extrem de politicos, faptul că dosarul meu fusese respins pentru că era incomplet. Mai precis, comisia constatase o inadvertență. În CV trecusem faptul că absolvisem studii de masterat la București, dar diploma de master nu se regăsea printre documente, respectiv diplome, întrucât, pe atunci, din momentul susținerii examenului final și până la momentul primirii diplomei putea trece și un an. În locul diplomei primeai, dacă trebuia să atești undeva studiile absolvite, o adeverință semnată de secretar. Această adeverință se regăsea și în dosarul meu, dar comisia considerase că nu era suficient. Profesoara sub îndrumarea căreia redactasem expozeul îmi transmisese foarte clar că nu mai era nimic de făcut. Acolo era Germania, nu România, iar oamenii nu se jucau cu astfel de chestiuni.

Dezamăgirea avută atunci este lesne de imaginat și de înțeles. Era dificil să mă obișnuiesc cu ideea, mai ales că în acest proiect investisem foarte multă energie și timp. Câteva zile nu am putut să fac nimic altceva decât să lâncezesc prin cameră. La un moment dat, întâmplător (sau nu), dau de o carte pe care nu o mai deschisesem cam de multișor. Cartea de rugăciuni. Tot întâmplător (sau nu) o deschid fără să am vreo intenție clară, iar sub ochi îmi apare un titlu mare, cu litere boldite: Paraclisul Maicii Domnului. Imediat dedesubtul titlului scria, cu litere mai mici și italic: care se zice la întristarea sufletului și la vreme de nevoie. Am gândit atunci așa cum gândesc astăzi poate unii, nu puțini, care vin la biserică după ce au încercat toate celelalte soluții, cine știe cât de încrezători în ceea ce pot primi: fac și asta, poate iese ceva…

Cert este faptul că din acea zi, scurta rugăciune de seară a fost înlocuită cu Paraclisul Maicii Domnului. Seară după seară, fără să mă gândesc neapărat la o țintă finală clară, la un punct în care va veni izbăvirea. Nu știu exact cât timp am făcut acest exercițiu. Cert este că ritmul cotidian a fost întrerupt de sosirea unei noi scrisori de la Frankfurt. Mă gândeam că cei din comisie uitaseră să mă dăscălească cu încă ceva și acum își luau revanșa, chiar dacă tardiv. Așteptările mele nu se confirmaseră. Scrisoarea părea ceva ireal, raportată la prima. În cea de‑a doua mi se aducea la cunoștință exact contrariul celor transmise inițial. Dacă prima excludea orice șansă de a fi admis în respectivul program doctoral, a doua parcă era făcută să contrazică toate aceste spuse: ...vă aducem la cunoștință că ați fost acceptat ca bursier... Am sunat‑o imediat pe profesoară și i‑am spus că uneori și Germania poate fi altfel.

Poate cuvintele de sub titlul Paraclisului - care se zice la întristarea sufletului și la vreme de nevoie - ar merita scrise cu font mai mare și boldit. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!