În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr limitat de
21 Apr, 2024
Somnul naţiunii
Se spunea cândva că somnul raţiunii naşte monştri. Nimic mai adevărat, cu toate că s-a încercat deturnarea absurdă a înţelesului acestei expresii într-un mod - cum altfel? - anticreştin. Da, somnul raţiunii, aşezând cutuma, chiar de o sorginte recentă, pe un piedestal şi alogicul într-un tron de aur, picoteala cugetului zămisleşte aberaţii ale gândirii pe care, în mod normal, le-am evita, circumspecţi. Şi, nu ştiu din ce motiv, de multe zeci de ani, raţiunea este cuprinsă, în ţara noastră, de o somnolenţă inimaginabilă, aţipind, cu fruntea în palme, şi girând, în contumacie, apariţia unor idei nefericite. Idei pe care noi le urmăm fără crâcnire, îmbrăcând moderna uniformă a spiritului de turmă supus.
Dacă ar încerca să ne impună acest mod de viaţă cineva, oricine, sub orice formă, am protesta, fără îndoială, apărându-ne libertatea de a gândi. Dar monştrii născuţi de somnolenţa raţiunii se insinuează, viclean, în viaţa noastră, stând cuminţi, într-un colţ, până când ne obişnuim cu ei atât de mult, încât ajungem să îi considerăm firesc-integraţi în acea agoră existenţială unde convieţuiesc paşnic ideile de tot felul, fie ele şi divergente. Inofensive, iniţial, aberaţiile devin, cu timpul, tot mai agresive, izgonind normalitatea şi instaurând haosul, un vid al logicii justificat de onomatopee fără sens.
În mod normal, un astfel de fundament impus existenţei noastre nu ar avea nici o şansă de a rezista, mai ales la nivelul unei comunităţi largi. Chiar şi atunci când raţiunea este amorţită, există un mecanism de apărare, instinctual, care elimină orice potenţial pericol. Se numeşte bunul-simţ, cel atât de aprig atacat în zilele acestea. Dar mecanismul se blochează dacă şi instinctul suprem - de supravieţuire - aţipeşte, atât la nivel individual, cât şi, aproape incredibil, la nivel colectiv. Iar aberaţiile pot hălădui în voie prin agora, purtând o calpă togă a principiilor irefutabil-logice şi având acces neîngrădit în spaţiul dedicat deciziilor fundamentale.
Dacă acest comportament bizar ar apărea la o singură persoană, am putea vorbi despre alienare ori devianţă. Nu îmi este clar însă ce termen ar trebui folosit atunci când o comunitate largă, prin mimetism sau altă atitudine asemănătoare, este atinsă de necruţătorul morb. Iar când o naţiune se îmbolnăveşte, încet-încet, având reprize tot mai lungi de somn maladiv, este un semn că urmează ceva îngrozitor.
În ultimele săptămâni, s-a vorbit foarte mult despre homosexualitate, pe fondul modificării Constituţiei. Şi au apărut atât de multe idei ciudate privind formularea unei definiţii a căsătoriei, încât prea puţini au remarcat adevăratul scop al tevaturii: inducerea unor idei aberante (căsătoria persoanelor de acelaşi sex, posibilitatea lor de a adopta copii etc.), care să stea, deocamdată, cuminţi, suscitând dezbateri, din când în când, până... Ei, bine, până la momentul potrivit pentru instaurarea haosului alogic.
Deoarece - trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna - somnul raţiunii naşte monştri ai gândirii şi somnul naţiunii îi hrăneşte, îi multiplică, apoi îi propagă în societate. Motiv pentru care vom fi obligaţi, dacă nu ne trezim, să supravieţuim şi, mai mult, să ne creştem copiii în mijlocul unui templu barbar dedicat nemilosului zeu al nefirescului.
