Documentar
„Spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus Hristos”

„Spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus Hristos”

Pr. Ion Andrei Ţârlescu, 13 Aprilie 2017

Arhiva de documente a Bibliotecii Academiei Române este, printre altele, înzestrată cu 9 dintre predicile Mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei. Sunt şi singurele pe care le cunoaştem. Pe aceste giuvaiere omiletice ale gândirii teologice - dobândite de-a lungul păstoririi sale de arhimandrit, stareţ, episcop și mitropolit - am considerat că este bine să le culegem de sub litera moartă a chirilicii şi alfabetului de tranziţie şi să le dăm publicării pentru a fi cunoscute de creştinii noştri. În articolul ce urmează vom face doar o scurtă analiză a gândirii teologice şi chiar filosofice a renumitului Mitropolit al Moldovei, regăsită în cea dintâi predică a sa consemnată în arhivă, probabil cea mai frumoasă.

În predica nedatată din Joia Spălării picioarelor ucenicilor de către Iisus Hristos, îndemnul pe care acest păstor de suflete îl dă credincioşilor la începutul cuvântului său este: „O! Ascultătorilor, nu se cuvine să ne întristăm şi să plângem (pe Dumnezeu), chiar dacă Acesta Se apleacă şi spală picioarele ucenicilor Săi, ci trebuie să ne plângem pe noi şi neamul acesta omenesc”. Iosif Naniescu, în predica sa, realizează cu adevărat că Dumnezeu a făcut gestul de a Se întrupa, a muri, a Se răstigni şi Învia, pentru mântuirea neamului omenesc. Şi până să intre în amănuntele cuvântului său, cere de la Dumnezeu binecuvântarea: „Dumnezeule Preasfinte Stăpâne [...], insuflă-mi în graiurile mele Duhul Tău Cel Sfânt, ca să vestesc astăzi laudele Tale...” Prin aceasta, ierarhul subliniază că fără Dumnezeu, mai ales când începem a face ceva, nu putem nimic să împlinim cu adevărat. În continuare, ierarhul aruncă o privire asupra a ceea ce a însemnat acel gest de spălare a picioarelor ucenicilor, care este starea de smerenie a Mântuitorului Iisus Hristos. Zice: „L-am văzut scoţându-Și veşmintele Sale. S-a dezbrăcat de înalta treaptă a Arhieriei şi S-a încins cu ştergarul […] Ce privelişte...! - zice el -, S-a plecat la pământ, a stat în genunchi […] ca să şteargă picioarele ucenicilor, cu ştergarul cu care era încins...” Predica ne înfăţişează apoi foişorul unde Hristos a cinat alături de „omul pe care odată l-a hrănit cu mană în pustiu! Dumnezeu (Hristos), Care a plecat cerurile... Se pleacă până la pământ şi cu mâinile cu care l-a zidit pe om, spală picioarele Ucenicilor”. Imaginea cea mai emoţionantă şi elocventă din predică, cel puţin după părerea mea, referitoare la mesajul ce doreşte să fie transmis, este prezentată prin cuvintele: „El spală picioarele aceluia care a alergat spre vânzare şi spre vărsarea sângelui Său... Spală picioarele celui pe care l-a zidit şi i-a fost Învăţător”. Hristos spală picioarele trădătorului şi vânzătorului de Iuda. Nu face, deci, nici o excepţie. Pe toţi ucenicii îi iubeşte la fel, indiferent de starea sufletească şi morală a acestora. Foarte interesant, în concepţia lui! Iosif Naniescu îşi dovedeşte lectura din lucrările Sfinţilor Părinţi şi astfel îl citează pe Ioan Hrisostom: „Nu din vreo nevoie sau din vreo lipsă a zidit Dumnezeu pe om, ci numai din cauza bunătăţii Sale a fost îndemnat spre aceasta. Şi însuflând într-însul Duh de viaţă, l-a aşezat în mijlocul desfătării Raiului. Acestuia I-aţi ieşit înainte cu stâlpări şi cu ramuri de finic [...], pentru ce strigaţi acum: «Să Se răstignească, să Se răstignească!»?” Acest contrast în cromatica întâmplărilor din aceea vreme ne este redat foarte bine în predica mitropolitului. Ovaţiile de dragoste faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, prin care poporul evreu Îi ridica adevărate osanale, se transformaseră peste câteva zile în ură, strigându-I să fie chiar răstignit precum Aristid. Biblioteca vastă pe care cunoaştem că o deţinea mitropolitul îi pune la dispoziţie un fragment din viaţa Sfântului Aristide Atenianul, care întâlneşte un ţăran dornic să-l execute, imagine care se aseamănă cu întâlnirea dintre Simon Cirineul şi Hristos pe Drumul Crucii: „De ştii carte, zice ţăranul, vino de-mi scrie sorţii pentru ca să fie surghiunit Aristid”, ţăranul neştiind că este vorba chiar de el. Iar Aristid l-a întrebat: „Dar ce rău ţi-a făcut omul acela?”. `Nimic! a răspuns el, şi nici nu îl cunosc cine este. Dar nesuferite fiindu-mi multele laude care i se aduc dânsului, i-am văzut pe unii dintre boieri alegând, şi vreau şi eu să aleg”. Din aceste câteva rânduri, Iosif Naniescu arată nestatornicia poporului şi comportamentul schimbător, Aristid fiind sfântul cu cuvânt învăţătoricesc pentru mulţi ai acelei societăţi bizantine. Oratorul nostru apelează şi la filosoful Seneca, zicând: „Faptele stăpânitorilor şi pildele boierilor se cuvin a fi întotdeauna lumina norodului”.

Peniţa ierarhului scrijeleşte mai departe gânduri despre nerecunoştinţa oamenilor care în pustie au fost hrăniţi cu apă din stâncă şi mană din cer atunci când au însetat şi au flămânzit, iar când I s-au întâmplat aceste lucruri lui Hristos, ei I-au dat (L-au adăpat) cu oţet şi fiere. Iuda, căruia Hristos i-a spălat picioarele, care a gustat din acelaşi potir şi aceeaşi pâine, stând la aceeaşi masă cu Hristos, alege bizar şi în chip nebunesc trădarea Învăţătorului său şi al lumii acesteia. Zidirea (omul) Îl vinde pe Creatorul ei (pe Ziditorul). Cum îşi alege cuvintele Iosif Naniescu pentru a exprima mai bine cele de mai sus? Apelează la versetele Sfintei Scripturi, cărora le stăpâneşte foarte bine sensul, zicând: „Să stea în genunchi Dumnezeul Cel Prea Înalt înaintea unui vierme de pământ, a unui om nemulţumit? Să spele picioarele oamenilor, Cel ce are Cerul drept Scaun şi pământul aşternut picioarelor Lui? Să le şteargă cu ştergarul, El, pe Care marea L-a văzut şi a fugit, iar Iordanul s-a întors înapoi? Dar pentru ce atâta plecăciune, pentru ce atâta smerenie? Pentru nimic altceva, decât pentru om”. Din cele de mai sus observăm ideea de iubire mare şi nemăsurată a lui Dumnezeu faţă de oameni, pe care o subliniază păstorul de suflete Iosif Naniescu. Pe Iuda îl mustră, parcă personal, în cuvintele ce urmează: „Dar, o, Iudo, nemulţumitorule şi nelegiuitule! Ai uitat nespusele faceri de bine, pe care le-a vărsat Mântuitorul Hristos în sânurile tale?” Îi aminteşte de faptul că a fost Apostolul lui Hristos: „Tu ştii toate minunile câte El a făcut. Ai fost de faţă şi când l-a sculat pe Lazăr din mormânt”. Omilia continuă vorbind despre starea de păcat în care se află omenirea în zilele ierarhului, zicând că prin păcatele lor se pot asemăna şi ei cu Iuda, cel dintâi fiind chiar el. Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul îi răsună în urechi teologului Iosif Naniescu, care analizează urmă­torul lucru raportat la creştinii de astăzi: „Nici o rană mai otrăvitoare, zice Sfântul Grigorie, nici o durere mai cumplită nu a suferit Mântuitorul în vremea pătimirii Sale, [mai mare] decât aceea ce I-o pricinuieşte creş­tinul, păcătuind şi nepo­căindu-se”.

Textul lui Seneca, adus în discuţie de Iosif Naniescu, întăreşte cuvântul Sfântului Grigorie: „Nici o rană nu este mai iute ca rana cea de la ai tăi”, aici făcând referire la omul pe care Dumnezeu îl iubeşte, fiind zidirea Sa cea mai de preţ. Fabulele morale stau la temelia condeierii predicii sale, cum ar fi dialogul dintre aur şi fier: „De ce răcneşti aşa tare, când te lovesc şi te întind? Căci şi mie asemenea îmi fac, dar eu nu mă vaiet ca tine! Pe tine, a răspuns fierul, te loveşte străinul, dar pe mine mă loveşte cel care s-a făcut din mine. Căci şi nicovala şi ciocanul din mine au ieşit. Deci durerea mea este mai cumplită decât a ta”. Experimentatul şi trăitorul predicator, Mitropolitul Iosif, aduce în discuţie scena când Sever, împăratul romanilor, întorcându-se de la război biruitor, intrând călare în Roma, este atacat de Antonin, propriul fiu, ca să-l omoare. Acesta a fost oprit de garda împăratului, dar Sever nu s-a tulburat când l-a văzut cu teaca sabiei goală. Mai târziu, îi dă chiar şansa lui Antonin să-l omoare, lucru care îl face pe băiat să devină şi mai credincios faţă de tatăl care i-a dat viaţă, primind până la urmă iertarea. Iată analogia care reiese de aici, omul, fiul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, primind iertarea chiar dacă Îi vrea moartea Tatălui ceresc. Durerea este mult mai mare în relaţia Hristos şi om!

Finalul predicii lui Iosif Naniescu este unul de îndemn la pocăinţă, pe care îl dă credin­cioşilor ce l-au ascultat şi de care avem nevoie şi noi: „Să cădem înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, mărturisindu-ne greşelile noastre şi hotărând faptul ca de acum înainte să fim nişte fii supuşi şi ascultători ai poruncilor şi ai legii Sale. Amin”.

Omilia aceasta a vestitului în toată Moldova şi Ţara Româ­nească, Mitropolitul Iosif Naniescu, este o dovadă vie a culturii sale vaste, a omului de carte şi a rafinamentului oratoric care fascina în secolul XIX mulţimile de credincioşi din bisericile în care acesta a slujit.

Preotul Ion Andrei Țârlescu este ­cercetător la Serviciul Manuscrise şi Carte rară al Bibliotecii ­Academiei Române


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!