Religie şi ştiinţă
Spaţio-temporalitate reală, virtuală şi sacră

Spaţio-temporalitate reală, virtuală şi sacră

Timpul şi spaţiul au fost dintotdeauna categorii centrale în gândirea umană, ele fiind legate direct de faptul de a trăi şi de activităţile cotidiene. Experienţa vieţii este inerent plasată într-un spaţiu perceptibil şi are o desfăşurare temporală. A trăi, a acţiona, a planifica acţiunile viitoare necesită înţelegerea şi prevederea desfăşurării timpului şi a configuraţiilor spaţiale. Ştiinţa secolului al XIX-lea vedea spaţiul şi timpul ca mărimi absolute, obiective, independente de subiectivitate şi de orice interpretare religioasă. Primele decenii ale secolului trecut au schimbat radical această viziune.

Acum, începutul noului secol ne pune în faţa altor schimbări. Tehnologia informaţiilor (TI) aduce ideea de spaţiu virtual, de realitate virtuală, de înlocuire a realităţii trăite efectiv, a contactului faţă-către-faţă cu surogate tehnologice. Inteligenţa artificială însă, domeniu de vârf al TI, se loveşte însă de dificultăţi majore legate de problemele spaţiului şi timpului.

Spaţiu şi timp - accepţiuni ştiinţifice

Spaţiul şi timpul în accepţiunea ştiinţifică sunt abstractizări care au în general caracteristici considerate infinite, absolute, uniforme, izotrope. În secolul al XIX-lea, mecanica lui Newton era un exemplu de model uniform, foarte apropiat de ideea unei maşinării mecanice previzibile şi inteligibile. Cu toate acestea, ca urmare a rezultatelor surprinzătoare obţinute în măsurarea vitezei luminii, a experimentelor la nivel cuantic şi a măsurătorilor astrofizice, modelele şi teoriile fizicii au trebuit schimbate pentru a putea fi explicate.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a putea explica rezultatele experienţelor de măsurare a vitezei luminii, care nu corespundeau modelului mecanicii newtoniene, teoria relativităţii a adus schimbări radicale în sensul că se pleacă de la ipoteza că viteza luminii este cea mai mare viteză posibilă şi că timpul nu mai este absolut, că poate avea desfăşurări diferite în funcţie de viteza cu care se deplasează cel care îl experienţiază. Teoria relativităţii generalizate afirmă că spaţiul este "deformat" de influenţa gravitaţională a masei planetelor, fapt şi determinat experimental.

Alte experienţe legate de fenomene fizice cum ar fi radioactivitatea şi emisia luminii au dus la ideea că la nivel submicroscopic, cuantic, imaginea noastră uzuală asupra spaţiului, asupra interacţiunii între obiecte se dovedeşte a fi şi ea înlocuită de modele total diferite.

La nivel astronomic au fost detectate o deplasare a galaxiilor şi o radiaţie reziduală, care nu pot fi explicate satisfăcător în prezent decât prin existenţa unei explozii iniţiale, a unui moment 0, a unui "big-bang" iniţial prin care s-au creat galaxiile. În plus, s-a detectat că, plecând de la actualele teorii şi modele, există mase de materie cu mult mai mari decât cele pe care le putem detecta efectiv, aşa-numita materie neagră (cu precizarea că adjectivul "negru" este figurativ, în sensul de necunoscut încă).

Toate aceste rezultate ale fizicii, astronomiei şi astrofizicii, de fapt, ne arată că modelele simpliste, mecaniciste, pozitiviste ale secolului al XIX-lea pentru spaţiu şi timp nu sunt complete. Suntem chiar şi acum încă departe de o explicare lipsită de antinomii a fenomenelor, nu există o teorie explicativă satisfăcătoare a fenomenelor spaţio-temporale. Deşi pozitiviştii şi urmaşii lor sperau că religia va fi depăşită de metafizică şi apoi de ştiinţă, realitatea a arătat altceva, după cum precizează un istoric al matematicii: "O ştiinţă ajunsă în starea pozitivă este în curs de a-şi schimba drumul ca să revină la starea metafizică. Iar această ştiinţă este cea mai simplă, cea mai veche, cea mai perfectă din toate, anume matematica"1.

Timpul liturgic şi spaţiul ecclesial

Încercările de explicare a fenomenelor legate de spaţiu şi timp au fost legate de foarte multe ori de poziţii filosofice sau chiar religioase. De exemplu, încă din Antichitate conceptele de spaţiu şi timp au fost permanent în centrul meditaţiei filosofice. Paradoxurile antice ale lui Ahile (şi broasca ţestoasă2) sau cel al săgeţii3 au reliefat problemele legate de înţelegerea infinităţii spaţiului şi a timpului, fiind în centrul investigaţiei filosofice. Aceste paradoxuri au fost "rezolvate" mult mai târziu, prin teoriile matematice infinitezimale ale lui Newton şi Leibniz.

De multe ori, concepţii care pot părea la prima vedere pur materialiste pot avea şi elemente religioase în genealogia ideilor. Faptul că mulţi oameni de ştiinţă au fost profund religioşi, şi chiar s-au inspirat în teorii şi descoperiri celebre din religie, este cunoscut şi studiat. De exemplu, nu comentăm poziţia religioasă a lui Newton, dar este cert că religia avea un rol primordial în gândirea şi teoriile lui4. Mari matematicieni precum Poincaré au fost foarte religioşi.

Eliminarea pozitivistă a prezenţei lui Dumnezeu din fenomenele fizice a dus la mecanicism şi la determinismul secolului al XIX-lea. Iată însă că, odată cu începutul secolului al XX-lea, Henri Bergson are o poziţie filosofică deosebită: el discută de relativitatea timpului, de o diferenţă între timpul trăit, perceput şi cel real. Această poziţie este consonantă cu relativitatea timpului în teoriile lui Einstein.

Heidegger, la rândul lui, evidenţiază importanţa trăirii în lume, a experienţei vieţii de zi cu zi şi, în plus, vede rolul tehnologiei din perspectiva lui "a fi la îndemână", a fi la locul potrivit, a spaţialităţii adecvate la momentele necesare. Fenomenologia şi hermeneutica filosofică, care dau o mare importanţă trăirii, a contextului spaţial şi temporal stau acum la baza chiar şi a unor teorii şi metodologii de analiză şi chiar de proiectare a sistemelor informatice postinteligenţă artificială, cum ar fi etnometodologia5, analiza conversaţiei6, cunoaşterea situată7 sau construcţia colaborativă a cunoaşterii8. Profesorul Terry Winograd de la Stanford, în tinereţe o mare somitate în inteligenţa artificială (IA), o consideră pe aceasta din urmă imposibil de realizat în varianta completă, argumentele fiind tocmai de pe poziţia fenomenologiei lui Heidegger.

Imaginarul despre spaţiu şi timp are nişte constante în toate religiile, după cum preciza Mircea Eliade9. Astfel sunt identificate arhetipuri cum ar fi singularitatea "centrului" (de exemplu "axis mundi" sau centralitatea căminului, a casei), regenerarea timpului, viitorul unei "epoci de aur" etc. Mai mult, Eliade precizează că în lipsa unei concepţii religioase, de exemplu în ateism şi comunism, nişte surogate trebuie introduse10 (vezi de exemplu, "epoca de aur" comunistă).

Muzica, pictura, filmul, romanul, sculptura, toată arta sunt, totodată, esenţial legate de spaţiu şi timp. Muzica polifonică, de exemplu, este un exemplu în care temporalitatea este locul unde o comunitate de voci intră în comuniune, model folosit astăzi chiar şi în proiectarea de sisteme informatice11.

În ortodoxie, timpul nu este uniform, nu mai este văzut doar în scurgerea lui inefabilă. El poate avea oricând locuri şi momente privilegiate, de exemplu, de mântuire. Aceste momente deosebite, "kairos", pot fi văzute ca icoane ale vieţii cereşti12. Există un timp special al rugăciunii, un spaţiu al bisericii, al comuniunii credincioşilor la Liturghie, care nu poate fi înlocuită de o realitate virtuală. Prin învierea lui Iisus, pentru credincioşii creştini, timpul capătă altă semnificaţie, capătă infinitate concretă prin posibilitatea unei vieţi veşnice.

Spaţiul virtual şi temporalitatea jertfei

Se poate spune că, în ultimul secol, mitul peşterii imaginat de Platon13 a devenit o aplicaţie practică aproape banală care a schimbat esenţial viaţa noastră. Filmele şi televiziunea, căci despre ele este vorba, sunt proiecţii ale realităţii, uneori şi pentru anumite persoane chiar mai demne de crezare decât realitatea însăşi. Ele sunt, bineînţeles, doar imagini, scene virtuale (înregistrări, copii, surogate) regizate şi jucate, reflectând astfel concepţia asupra realităţii pe care regizorul doreşte (sau o obţine fără a o dori) să ne-o transmită. Chiar şi filmele documentare sau reportajele poartă încărcătura celui care le-a făcut, chiar şi numai prin faptul că el a decis ce, când să înregistreze şi în ce context să prezinte ce a înregistrat.

Ca în nenumărate alte situaţii, impactul adus de calculator este şi în acest caz considerabil. De la rolul de spectator, în cazul filmelor şi televizorului, la care văzul şi auzul sunt parţial introduse în altă lume, prin realitatea virtuală (RV), ideea de televiziune este extinsă de calculator prin posibilitatea (inter-)acţiunii. Se trece astfel de la un cronotop mai "concret" (deoarece intelectul este mult mai puţin implicat) decât în povestiri la unul aproape real, se intră astfel în universul artificial nu doar cu imaginaţia, vederea şi auzul, ci se pot chiar "atinge" (prin generarea unor senzaţii artificiale de apăsare) cu mâna obiectele acestei noi realităţi. Mai mult, nu numai că se poate simţi prezenţa fizică prin pipăire, dar se poate şi interveni, se pot apuca şi deplasa obiecte, se pot vedea efectele propriilor acţiuni, se poate face chiar un tur de orizont sau chiar o "plimbare".

Foarte mult din personalitatea noastră este formată din experienţă, trăiri în comun cu alţii, de experienţele vieţii cotidiene. Un mare semn de întrebare este cum ar fi afectat modul în care concepe ceea ce există un om care trăieşte un timp îndelungat în realitatea virtuală, în "second life" sau care interacţioneză foarte mult pe reţele sociale (site-uri de socializare pe internet)? De curând am auzit că există clinici de dezintoxicare de Facebook, de excesul de participare la comunităţi virtuale.

Există, legat de RV, cercetări în utilizarea ei în scopuri terapeutice, în bolile psihice. Revenind la oamenii normali, nu ar trebui introduse legi care reglementează ce se întâmplă în realitatea virtuală? Dacă, de exemplu, printr-o realitate virtuală extremă, într-un joc, o persoană reală este traumatizată psihic, rănită sau chiar ucisă? De fapt, se tot vorbeşte de influenţa nefastă a violenţei pe micul ecran asupra tinerilor. Ce se va întâmpla dacă RV va deveni la fel de răspândită ca şi televiziunea?

Deşi pentru moment datorită limitărilor tehnicii de calcul iluzia imersiunii totale într-un nou univers are încă lacune, realitatea virtuală este deja aplicată în antrenarea piloţilor de avioane, a medicilor chirurgi, în realizarea de teleconferinţe, în imersiunea în lumi imaginate sau reale, dar inaccesibile (de exemplu, microscopice sau interioare corpului nostru). Toate aceste aplicaţii sunt caracterizate de o lume deterministă, dirijată doar de legile fizicii. Sunt însă şi aplicaţii de realitate virtuală în care "apar" şi alte persoane: jocurile sau "second life", de exemplu. Aceste persoane sunt ori alţi oameni care participă la RV sau sunt un fel de roboţi virtuali, care, din punctul de vedere al inginerului, ridică probleme similare cu realizarea de roboţi reali. Se ajunge, de fapt, la problema realizării de inteligenţe artificiale.

În exprimarea limitărilor sistemelor cu inteligenţă artificială considerăm revelatoare părerea lui Terry Winograd, care afirma că programele de inteligenţă artificială nu vor putea depăşi, în comportarea lor, un nivel similar birocraţiei, care este utilă în rezolvarea multor clase de probleme complexe prin eliminarea necesităţii raţionamentelor datorită existenţei unui repertoriu de reguli stricte care trebuie aplicate. Ca orice birocraţie însă, programele de inteligenţă artificială sunt lipsite de sentimentul implicării14, al conştiinţei, al corporalităţii, al perceperii spaţiului şi timpului şi al logosului, am putea adăuga. Înţelegerea realităţii poate fi făcută doar ca rezultat al trăirii în miezul activităţilor practice de zi cu zi, ca experienţierea spaţiului şi timpului. Acest punct de vedere este, de fapt, unul din principalele elemente ale filosofiei lui Heidegger, care afirma necesitatea lui "a-fi-în-lume", de a trăi, pentru a înţelege intenţionalitatea.

Cercetări de ultimă oră în inteligenţa artificială arată necesitatea prezenţei corporalităţii şi chiar a conştienţei inevabilităţii morţii pentru a putea realiza roboţi care să se apropie de inteligenţa umană. Fenomenologia devine sursă de inspiraţie pentru inginerii care proiectează roboţi.

Atât în inteligenţa artificială, cât şi în realitatea virtuală, în "second life", pe reţelele de socializare sau chiar pe email, se recurge la artificializarea realităţii, la "înlocuitori" de trăire, de viaţă. Este înlocuit contactul faţă-către-faţă, dintre persoane, cu interacţiuni virtuale. Consecinţele nu sunt încă total cunoscute. Clar este că acestea pot duce la comportamente aberante, cel puţin datorate faptului că în interacţiunile virtuale ne putem crea pseudo-personalităţi, ne putem ascunde defecte, pe de o parte, şi datorită faptului că lipsa contactului direct poate scădea adevăratele dezbateri şi poate creşte egocentrismul.

Creştinismul este legat fundamental de spaţialitatea reală, de corporalitate, de jertfa lui Iisus, care a suferit într-un timp cu intervale bine definite şi de-a lungul unui spaţiu precizat, toate având semnificaţii profunde pentru orice credincios. Spaţialitatea şi temporalitatea jertfei sunt esenţiale şi au valoare de model pentru credincioşii creştini.

Comuniunea prin prezenţă personală este o bucurie şi pentru faptul că ne obligă să devenim altruişti, să depăşim egoisme mărunte, să trecem la un nivel superior în care iubirea aproapelui, centrală în creştinism, este esenţială.

Note:

1 F. Gonseth, Les Fondements des Mathematiques, A. Blanchard, Paris, pag. V., 1926.

2 Ahile, pentru a putea prinde o broască ţestoasă aflată la o anumită distanţă, trebuie să parcurgă această distanţă, dar broasca între timp a parcurs şi ea o distanţă pe care trebuie să o recupereze Ahile, dar între timp ea mai merge un pic şi aşa mai departe, rezultând că Ahile niciodată nu va putea ajunge broasca.

3 O săgeată, ca să atingă ţinta, trebuie întâi să parcurgă jumătate din distanţă, dar mai întâi jumătate din prima jumătate şi aşa mai departe, rezultând că săgeata niciodată nu va putea atinge ţinta.

4 Se poate consulta http://www. galilean-library.org/snobelen.html.

5 Garfinkel, H., Studies on ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice- Hall, 1967.

6 Sacks, H. Lectures on conversation, Oxford, UK: Blackwell, 1992.

7 Suchman, L. (1987). Plans and situated actions: The problem of human-machine communication. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

8 Stahl, G., Group Cognition: Computer Support for Building Collaborative Knowledge, MIT Press, 2006.

9 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1999.

10 Ibidem.

11 Stefan Trausan-Matu, Traian Rebedea, Polyphonic Inter-Animation of Voices in VMT, in Stahl.G. (Ed.), Studying Virtual Math Teams (pp. 451 - 473). Boston, MA: Springer US, (2009)

12 http://www.orthodoxytoday. org/articles 5/Reardon Chronos. php.

13 O metaforă destinată ilustrării ideii că în spatele realităţii pe care o percepem este o altă realitate, ceea ce percepem fiind doar umbrele adevăratei realităţi.

14 T. Winograd, Thinking machines: Can there be? Are we?, Report No. STAN-CS-87-1161, Stanford, 1987, pp. 17-19.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!