Analiză
Speranţă şi timp

Speranţă şi timp

02 Aprilie 2014

Nu cred să existe cineva care să nu fie, într-un fel sau altul, preocupat de viitor. Încercăm să ne gândim cu încredere şi speranţă la ceea ce va veni, rugându-ne şi cerând ajutorul de la Domnul pentru tot ce se va întâmpla. Totuşi, fapt incontestabil, oricât de mult am stărui în rugăciune, ne este foarte teamă de imensitatea necunoaşterii noastre, de schimbările şi întâmplările neaşteptate pe care le vom trăi într-un context diferit de ceea ce ne-am dori să fie în continuare. De la sine înţeles, preocuparea pentru viitor depăşeşte spaţiul unui exerciţiu intelectual bine definit.

În gândurile şi temerile pentru viitor, suntem toţi la fel, uniţi în aceeaşi speranţă şi, uneori, în aceleaşi dezamăgiri. Atunci când o speranţă se împlineşte, trăim bucuria înţeleasă ca o certitudine, dar mai ales ca o confirmare a puterii de a intui viitorul. Din nefericire, cel mai adesea, speranţele nu se împlinesc. Din motive diferite, mai ales pentru că am sperat cu nesăbuinţă la ceva ce nu se poate niciodată realiza, pierzând simţul realităţii, lăsându-ne amăgiţi de strălucirea otrăvită a viselor fără noimă. Speranţa neatinsă, pe care viitorul se încăpăţânează să nu ne-o permită, se transformă repede în dezamăgire, într-un întuneric al existenţei, într-un coşmar al unei neputinţe izvorâte din nesiguranţă şi scepticism, care se aşază în suflet, prinde acolo rădăcini, se întăreşte şi creşte peste măsură, până când ne copleşeşte şi ne învinge.

Trecerea timpului, poartă spre necunoscut

Filozofia, chiar dacă este intens preocupată de viitor, îl priveşte cu neîncredere. Evident, acesta nu se poate defini, el fiind imposibil de cuprins în termeni accesibili nouă prin cunoaşterea intelectuală. Viitorul este dincolo de timp, în acea lume atemporală, imposibil de conturat sau analizat cu ochi lumeşti. Din acest motiv el ne apare ca plin de nesiguranţă şi incertitudine, dezamăgirea fiind oricând posibilă, chiar probabilă, ea găsind un tărâm propice, dezvoltându-se, transformându-se, fiind posibil să ajungă la o treaptă avansată de distrugere, numită nihilism, unde speranţa nu mai există. În termenii unei gândiri strict omeneşti, care uită că este aşezată sub binecuvântarea dumnezeiască, orice lucru sau fapt care nu se poate defini sau cunoaşte prin simţuri naşte inevitabil o îndoială. În limba germană a te îndoi se traduce prin zweifeln, iar a dispera prin verzweifeln. Disperarea este continuarea, etapa următoare îndoielii, o adâncire răutăcioasă a nesiguranţei de la care am pornit.

Teologia nu se teme de îndoială, dimpotrivă, o aşază într-un firesc al existenţei, ca o evidenţă pe care nu avem cum să o contestăm. Omul credincios se îndoieşte, apărându-se de trufie. Nimeni nu poate afirma niciodată cu inima curată că este absolut sigur de tăria şi perfecţiunea credinţei lui. Noi ne îndoim fiindcă ştim că nu putem să fim perfecţi, că poate ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi că ne îndepărtăm în continuare de El. Dacă am fi mult prea siguri pe noi, dacă nu ne-am îndoi de puterea noastră omenească, nu ne-am mântui niciodată. În faţa acestui adevăr, putem reabilita îndoiala, pe care nu avem cum să o considerăm doar o treaptă către disperare. Chiar dacă, neştiind ce se va întâmpla în viitor, suntem nevoiţi să acceptăm îndoiala ca pe o însoţitoare permanentă. O simţim aproape de fiecare dată când ne gândim şi vedem cum trece timpul, cum sângele ni se scurge prin vene, cum zilele şi nopţile se desprind şi se despart de noi, ne părăsesc fără să le pese, fără să le putem opri, chiar dacă au fost zile şi nopţi pe care am vrea să le păstrăm pentru întotdeauna. În această evidenţă a imposibilei întoarceri, există riscul ca trecerea timpului să ne apară ca o eventuală poartă către disperare, semn al unei slăbiciuni fără margini, al unei nostalgii fără căpătâi, în care am putea, greşit, să ne resemnăm. Omul disperat se decide a-şi trăi viaţa în trecut, acolo unde totul s-a încheiat, acolo unde el s-a oprit şi s-a schimbat în stană de piatră. Resemnarea fără prezent şi fără viitor reprezintă apoteoza refuzului de a gândi, de a descoperi şi a trăi sensul logic al vieţii.

Adevărul şi puterea exemplului

Recunoscând imposibila cunoaştere a viitorului, nu putem nega evidenţa empirică a prezentului în care trăim, simţim, respirăm şi, inevitabil, lăsăm timpul să treacă. Prezentul este forma activă a timpului, dovada existenţei lui. Doar prin prezent facem deosebirea între adevăr şi amăgire, între răspundere, dorinţa de a ne mântui şi refuzul de a ne cunoaşte, de a creşte şi a lăsa timpul să treacă în folosul nostru. Franz Brentano considera că o exprimare în realitatea imediată, în prezent, are valoare de adevăr tocmai pentru că ea nu poate să fie decât personalizată. Doar o persoană îşi asumă răspunderea unei afirmaţii, dorind să o aplice în practică pentru un viitor imediat. Dacă ne gândim bine, înţelegem că numai afirmaţiile concrete, cele pe care le înţelegem ca fiind exemplu pentru noi, ne sensibilizează şi ne atrag atenţia. Exprimarea adevărului rezidă în puterea exemplului. Mărturia Sfinţilor Părinţi este concludentă. Nici o clipă ei nu ar fi scris sau învăţat altceva decât ceea ce au crezut şi au făcut. Sfinţenia este un fapt real, categoric şi definitiv. Tocmai din acest motiv, numai Sfânta Biserică decide prin hotărârile Sfântului Sinod cine poate fi considerat sfânt şi de ce, indiferent de tot ceea ce se vorbeşte şi se întâmplă.

Cine neagă viaţa se contrazice pe sine

Scepticismul care derivă din disperare nu poate să ne convingă pentru că nu are nici o legătură cu realitatea. Prezenţa lui în lume nu are sens. Heidegger nu recunoaşte acestui scepticism nici o valoare în sine. Nimeni, susţine el, nu s-a născut sceptic, ci a devenit prin lipsă de coerenţă şi pierderea noţiunii de adevăr în existenţa lui, pierdere care se adânceşte periculos atunci când ieşirea din realitate se accentuează şi progresează ca o boală incurabilă, până la sinucidere. Dacă această persoană are tăria sau şansa de a putea gândi din nou, ea se dezice imediat de scepticism.

Chiar dacă filozofia nu reuşeşte, nici nu are cum, să ne ofere o definiţie a viitorului, ea este capabilă să conştientizeze importanţa acestuia şi să discute relaţia dintre existenţă şi trecerea inevitabilă a timpului. Este important de observat cât de consecvent şi radical este respins scepticismul, văzut ca o negaţie absolută a speranţei. Fichte afirmă: „Orice scepticism care neagă posibilitatea unui sistem de viaţă se contrazice pe sine şi e lipsit de raţiune. Prin însăşi natura geniului uman, scepticismul e imposibil. Nimeni nu a fost mai înainte de oricare început un asemenea sceptic“.

Condamnarea formală pe care filozofia o pronunţa împotriva acestui nihilism izvorât din disperare şi care se manifestă ca o formă specifică de scepticism, în sensul unui refuz iraţional de a accepta viitorul ca formă inerentă de existenţă, ne permite o concluzie imediată şi irevocabilă. Speranţa este cealaltă posibilitate, mult mai mult decât o simplă alternativă. Diferenţa dintre speranţă şi disperare nu e formală, fiind o altă nuanţă într-un mozaic de raze colorate diferit şi care pleacă din observarea aceluiaşi fenomen, trecerea timpului. La nivel existenţial putem accepta şi suporta această trecere, scurgerea vieţii, bătrâneţea, bolile şi grijile care se înmulţesc, numai prin speranţa şi nădejdea pe care o primim de la Dumnezeu. Credinţa curată ne ajută să desprindem un alt înţeles, o altă înţelepciune a lucrurilor şi faptelor. Tot ceea ce se întâmplă e important pentru noi, pentru mântuirea noastră, pentru viaţa adevărată ce va să vină. Sub pecetea Domnului viitorul capătă un sens, pe care-l putem defini.

Doar că, odată preocupaţi de rugăciune şi de fapte bune, de dorinţa de a trece dincolo de Poarta strălucitoare a Raiului, nu ştiu în ce măsură ne mai interesează vreo definiţie a lucrurilor de pe acest pământ. Avem Speranţa cea adevărată şi veşnică. (Horia Dumitraş Ionescu)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!