Theologica
Spovedania în paginile Sfintei Scripturi

Spovedania în paginile Sfintei Scripturi

Taina Spovedaniei făcută în autentic duh de creştinească vieţuire deschide perspectiva refacerii comuniunii cu Dumnezeu, această legătură între om şi divinitate fiind ruptă prin păcat. Fără a reface această comuniune, nici viaţa creştinească nici mântuirea nu mai sunt posibile, iar orice deziderat creştin rămâne doar la acest stadiu.

Ne-am obişnuit, din păcate, prea mult cu o spovedanie formală, făcută pentru că aşa se obişnuieşte, de două-trei ori pe an, de obicei la repezeală, fără o analiză serioasă a propriilor greşeli şi , ce este mai grav, fără o autentică dorinţă de îndreptare. Fără această dorinţă, nici nu e posibilă o adevărată spovedanie pentru că, fără ea, sufletul încărcat de păcate nu resimte nici o necesitate mântuitoare. Luând în considerare aceste lucruri, vom face în continuare un util exerciţiu de studiu biblic pentru a cunoaşte oameni drepţi care au trăit în duhul marii pocăinţe.

Părintele Spiridon Cândea spunea într-una dintre lucrările sale că „în Testamentul Vechi, deci tot înainte de apariţia creştinismului, împăraţii, profeţii şi preoţii erau numiţi adeseori cu termenul de «păstor». La fel găsim în profeţiile Vechiului Testament termenul de «păstor» atribuit adeseori persoanei Mântuitorului. Profetul Isaia spune: «Ca un păstor care paşte turma sa va aduna pe mieii săi» (Isaia 40, 11). Profetul Iezechiil ne relatează: «Şi voi pune peste ei un păstor… toţi să aibă un singur păstor…» (Iez 30, 10). Psalmistul se exprimă: «Domnul este păstorul meu» (Ps 22, 1)“.

Din aceste texte biblice vedem că termenul de păstor nu era necunoscut, dimpotrivă era foarte des utilizat înainte şi în timpul venirii lui Iisus Hristos în lume.

Încă din Vechiul Testament, nevoia spirituală de întoarcere către Dumnezeu, de pocăinţă şi de îndreptare este permanent întâlnită la poporul ales, în diferite contexte istorice. În toate actele de întoarcere către Dumnezeu, poporul ales îşi manifesta nădejdea în venirea lui Mesia, Cel care îi va izbăvi din păcat.

Părintele Simion Radu spune că „în Vechiul Testament pocăinţa merge paralel cu nevoia ispăşirii păcatului şi va străjui nădejdea venirii lui Mesia Izbăvitorul. Începută cu Adam, ea este flacăra divină a sufletului omenesc în avântul său de împăcare cu Dumnezeu, de sfinţire şi unire cu El. De aceea, pocăinţa arde puternic în toţi aleşii lui Dumnezeu, în toţi drepţii lui, în patriarhi şi profeţi, până la Ioan Botezătorul şi dincolo de el, până la sfârşitul veacurilor“.

Pilde de pocăinţă în Vechiul Testament

Şirul acestor pilde de pocăinţă începe cu Adam, despre care Cartea înţelepciunii lui Solomon zice: „Înţelepciunea a păzit pe primul om... şi l-a scos din păcatul lui şi i-a dat putere să stăpânească toată făptura“ (10, 1-2). Lui îi urmează Enoh, care a bineplăcut lui Dumnezeu prin pilda sa de pocăinţă înaintea neamurilor, de aceea l-a mutat l-a cer (Sirah 44, 10; 49, 16). Îndelung răbdătorul Iov, după ce a respins ispitele prietenilor care se îndoiau de dreptatea sa, s-a smerit din toată inima înaintea Domnului, Care lucrează taine în viaţa sa, şi zice: „Tu eşti minunat în făpturile naturii. Pentru aceasta mă urgisesc pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi cenuşă“ (Iov, cap. 42).

O pildă clasică de pocăinţă este profetul David, care mărturiseşte înţeleptului Natan dublul păcat făcut înaintea lui Dumnezeu: al uciderii lui Urie şi al adulterului cu Batşeba, soţia acestuia (II Regi 12, 12). Psalmul 50, alcătuit acum de David în haină de penitent este o zguduitoare rugăciune de pocăinţă, fapt pentru care în biserica creştină a fost consacrat acestui scop. Penitentul imploră marea milă a lui Dumnezeu pentru a-i şterge fărădelegea, să-l cureţe de păcatul pe care-l recunoaşte, dar care este pururea înaintea lui. Doreşte ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la nelegiuirile sale şi să-i zidească o inimă curată în duh drept. Conştiinţa păcătoşeniei sale e mare, dar şi căinţa sa e profundă. El nu-şi pierde nădejdea de scăpare, ci se roagă lui Dumnezeu cu încredere: „Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine“ (Ps. 50, 12).

Drept jertfă de expiere pentru iertarea şi bucuria mântuirii, pe care le are, făgăduieşte să-i aducă cea mai plăcută jertfă de pocăinţă din toate veacurile, şi anume căinţa sa: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 18). Înarmat cu aceste forţe duhovniceşti, este decis să înceapă o viaţă fără de prihană.

Împăratul Solomon a zidit lăcaşul de rugăciune şi de pocăinţă pentru popor, de mărturisire şi jertfă pentru păcate, de iertare şi mântuire (I Regi 8, 10-61). Rugându-se la sfinţirea lui a rostit, între altele: „Când poporul tău va fi bătut de duşman, pentru că a păcătuit înaintea Ta şi ei se vor întoarce spre tine şi se vor mărturisi numelui tău şi-ţi vor aduce rugi şi cereri în această biserică… să ierţi păcatele poporului“ (I Regi 8, 33-34). „Când se vor ruga în pământul lor zicând: am păcătuit, vinovaţi suntem... şi se vor întoarce către tine cu toată inima, să asculţi din cer rugăciunea lor… şi să ierţi pe poporul tău de toate cele ce a păcătuit“ (II Par. 6, 37-40).

În continuare, Scriptura ne spune că Dumnezeu a primit rugăciunea lui Solomon, căci „s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele şi slava Domnului a umplut casa“ (II Par. 7).

Pildă de pocăinţă este apoi Ezdra care, întors din robie, a făcut pocăinţă la Ierusalim, în numele poporului întreg, rupându-şi hainele în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, şi s-a rugat cu inima frântă de durere, zicând: „Mă ruşinez şi mă tem, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer… din zilele părinţilor noştri până astăzi suntem în mare vinovăţie şi pentru fărădelegile noastre am fost daţi în mâna celor de alt neam. Noi ne-am abătut de la poruncile tale, pe care Tu le-ai dat prin prooroci, dar nu te-ai purtat cu noi după fărădelegile noastre şi ne-ai dat şi izbăvirea aceasta“ (Ezdra 9, 6-7; 10-13).

Chip de pocăinţă avem pe Ahab, regele idolatru şi ucigaş, care prin vicleşug a răpit pământul lui Nabot. La glasul Profetului Ilie, care spune că vor linge câinii sângele lui, unde au lins sângele lui Nabot, iar soţia sa Izabela va fi mâncată de câini şi toata familia sa va fi distrusă (III Regi 21, 19-26), Ahab s-a pocăit. El „şi-a rupt veşmintele şi şi-a pus sac pe capul lui şi a postit. Şi se culcă învelit în veşmântul său de jale şi umbla abătut. Iar Dumnezeu a zis lui Ilie: Ai văzut cum s-a umilit Ahab înaintea mea? Şi fiindcă s-a umilit întru atât, nu voi abate în zilele lui nenorociri, ci în zilele fiului său voi prăvăli nenorociri peste casa lui“ (III Regi 21, 27-28).

Dar cel mai zguduitor model de pocăinţă, alături de cel al lui David, este fără îndoială, cel al regelui iudeu Manase, aflat în robia babilonică. El este autorul adânc mişcătoarei rugăciuni de pocăinţă care-i poartă numele şi, împreună cu psalmul 50, a intrat în cultul Bisericii noastre. Efectele sale minunate şi tămăduitoare asupra oricărui suflet încercat şi dosădit se explică numai prin faptul că este o rugăciune de inspiraţie divină.

Glasul Sfântului Ioan Botezătorul

Înaintemergătorul Domnului propovăduia pocăinţa în rândul oamenilor. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Mt 3, 2). Strigătul, chemarea lui aveau o misiune pregătitoare. Era glasul pustiei ce dorea să se facă livadă roditoare. Era un gest de oprire plin de înţeles, pe care proorocul Ioan l-a ridicat în calea omenirii căzute în rătăcire, ca să-i îndrepteze paşii spre calea Domnului. El avea viziunea unei omenirii regenerate prin convertire. El predică botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. Este o curăţire de teren în vederea unui scop mântuitor: curăţirea inimii în vederea iertării păcatelor.

Lucrarea proorocului are totuşi un rol covârşitor: pregătirea cărărilor către Domnul. Îndreptarea este o punere de acord a faptelor omeneşti cu Legea lui Dumnezeu, stabilirea unui raport de sinceritate între om şi Dumnezeu. Urmarea acestui raport este o purtare morală sinceră, încununată cu fapte bune. Căci el zice: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă“ (Mt. 3, 8; Lc 3, 8). Cu alte cuvinte: faceţi fapte care să confirme existenţa şi sinceritatea pocăinţei. Câteva dintre aceste fapte sau fructe ale pocăinţei înşiră şi profetul: nu vă mândriţi cu situaţiile sau privilegiile pe care le aveţi, nu luaţi de la nimeni mai mult decât este hotărât să luaţi, nu asupriţi pe nimeni şi mulţumiţi-vă cu plata voastră; cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are de mâncare să facă asemenea. Avem aici un adevărat sistem de canoane de pocăinţă, primul întâlnit în Noul Testament.

Mai întâlnim în activitatea lui Ioan un fapt important. Cei ce se botezau în Iordan îşi mărturiseau păcatele. Este aceeaşi formă de mărturisire generală a păcatelor pe care o întâlnim în Vechiul Testament. Deci, în predica Sfântului Ioan Botezătorul aflăm primul apel la pocăinţă din Noul Testament şi întâlnim un act de mărturisire generală a păcatelor şi porunca limpede de a pune viaţa în armonie cu voia lui Dumnezeu. Totul are un caracter pregătitor în vederea marii taine pe care Mântuitorul Hristos o va descoperi şi o va rândui în biserica Sa, după cum ne explică părintele Ilarion Felea într-una din scrierile sale.

Sfânta Taină a Spovedaniei

Îndată după slăvita Lui Înviere, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Taina Sfintei Mărturisiri, când, arătându-se Apostolilor, a suflat asupra lor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23).

Începutul Evangheliei coincide cu începutul predicii Mântuitorului despre pocăinţă. Legea lui Moise, psalmii, proorocii şi toate religiile antichităţii precreştine merg pe linii convergente spre acest punct nou de mânecare din istoria lumii, punct de hotar: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Mt 4, 17; Mc. 1, 15).

Căinţa şi pocăinţa se cheamă una pe alta. Nu poate fi credinţă adevărată fără pocăinţă sinceră, nici pocăinţă întreagă fără credinţă vie. Iisus este doctorul păcatelor. El a venit în lume să caute pe cei pierduţi şi pe cei bolnavi, ca să-i tămăduiască prin leacul pocăinţei: „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Mc 2, 17). Păcătoşii pătimesc şi au lipsă de medic sufletesc. Iisus este medicul sufletelor şi al trupurilor. El tămăduieşte trupul de boală şi vindecă sufletul de păcate, spălându-l cu alifia harului pocăinţei. În rugăciunea „Tatăl Nostru“ ne îndeamnă la căinţă şi rugăciune zilnică pentru iertarea păcatelor.

Parabole şi exemple de pocăinţă

Pe lângă îndemnuri, Mântuitorul Hristos ne dă exemple despre valoarea pocăinţei. Cea dintâi pildă prin care el tălmăceşte ideea şi valoarea pocăinţei este parabola despre oaia cea pierdută. Din aceste cuvinte însemnătatea pocăinţei este mai mult decât evidentă. Nu valorează un păcătos mai mult decât 99 de drepţi, dar un păcătos care se pocăieşte face mai multă bucurie şi pe pământ şi în cer decât 99 de drepţi care nu au rătăcit. De ce? Pentru că prin pocăinţă s-a mântuit un suflet din moarte şi un suflet valorează cât greutatea şi preţul lumii întregi. Odată pierdut, nu mai poate fi înlocuit cu nimic.

Aceeaşi învăţătură despre valoarea pocăinţei şi despre bucuria cerească pe care o fac păcătoşii ce se îndreaptă prin pocăinţă, o întâlnim în parabola despre drahma cea pierdută. Femeia care o pierde aprinde lumina, mătură casa şi caută neodihnită până ce o află. Dacă o găseşte se bucură de ea împreună cu vecinele şi prietenele ei. „Astfel, zice Domnul, bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Lc 15, 8-10). Îngerii păzitori se întristează de păcatele oamenilor, dar se bucură şi fac sărbătoare în cer, când ei se depărtează de ele prin pocăinţă.

La întrebarea „Cum să facem pocăinţă?“ ne răspund câteva exemple clare date de Hristos în Noul Testament. El Însuşi a cercetat Biserica la 12 ani, de Paşti şi la sărbători, a trăit în post şi în rugăciune, ne-a învăţat cum să ne rugăm, a ridicat ochii spre Cer, a îngenuncheat şi, căzut cu faţa la pământ, a cântat laude duhovniceşti împreună cu Apostolii. Tot Mântuitorul ne-a îndemnat, atunci când aducem darul la altar, să ne împăcăm mai întâi cu pârâşul nostru, apoi să venim cu darul la altar, să iertăm greşiţilor, să ne rugăm Tatălui să ne ierte greşelile. Alte exemple care ne învaţă cum să facem pocăinţă sunt: vameşul, femeia păcătoasă în casa fariseului, care stând „lângă picioarele lui Iisus şi plângând a început să-i ude picioarele cu lacrimi şi cu părul capului ei să le şteargă“ (Lc 7, 37-38), tâlharul de pe cruce („Pomeneşte-mă, Doamne, când voi veni întru împărăţia Ta“ (Lc. 23, 40-42), Zaheu, mai marele vameşilor şi cel mai clasic model, fiul risipitor din parabolă.

 

 

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!