Theologica
„Stai la limita deznădejdii și nu dispera!”

„Stai la limita deznădejdii și nu dispera!”

Spirit căutător și însetat de frumosul din afară și dinlăuntru, arhimandritul Sofronie Saharov s-a dovedit un adevărat iubitor al Binelui, care totodată e Frumos. Acum, la 24 de ani de la trecerea lui la Domnul, ne rămân doar scrierile și ucenicii lui. Unul dintre ei este chiar nepotul lui, părintele Nicholas Saharov, ieromonah în cadrul obștii Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, care nu demult ne-a împărtășit din amintirile lăsate de unchiul și îndrumătorul său duhovnicesc.

Părinte Nicholas, care sunt amintirile care vă leagă de arhimandritul Sofronie?

Viața mea poate fi rezumată foarte simplu în cuvinte. Îi este dedicată slujirii părintelui Sofronie. L-am întâlnit pe părintele Sofronie încă de când eram puști. A venit în Moscova, pe timpul comunismului, pentru a-și vizita familia. Îmi amintesc foarte vag persoana lui înveșmântată în haine negre. A fost ultima sa vizită în Uniunea Sovietică pentru a-și revedea rudele, iar venirea lui ­­mi-a schimbat mie viața. În acea perioadă studiam muzica, eram membru al unei organizații sovietice de tineret și nu mă gândeam deloc la Dumnezeu. Atunci l-am văzut pe părintele Sofronie. Prima mea impresie a fost următoarea: „Ce om ciudat!” Vedeam pentru prima dată în viață un călugăr. Mi-am spus: „La ce bun aceste haine negre și acest păr lung? Despre ce este vorba?” Am vorbit cu părintele Sofronie despre muzică. Apoi a plecat. Mai târziu, mi s-a spus că, după ce a ajuns în Anglia, a afirmat: „Am întâlnit pe cineva în Moscova care va deveni călugăr.” Am simțit foarte mult rugăciunile părintelui Sofronie, care m-au atras la credința în Dumnezeu, astfel că lui îi datorez credința mea în Hristos, grație rugăciunilor sale. Apoi am început să mă gândesc la Dumnezeu cu foarte mare intensitate și am citit cartea părintelui Siluan Athonitul. Din această carte, alături de credința în Dumnezeu, am primit și dorința de a deveni călugăr.

Apoi, când am avut ocazia, l-am vizitat pe părintele Sofronie în Anglia, iar el a decis că ar trebui să rămân în mănăstirea lui. Atunci am fost trimis la Oxford pentru a-mi face studiile teologice. Am vrut să-mi scriu teza de doctorat despre iconoclasm, însă părintele meu duhovnic mi-a spus: „De ce nu scrii despre părintele Sofronie?” Pentru mine, aceasta a însemnat a scrie despre propria-mi poveste. Astfel a luat naștere cartea Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie.

Acum, viața mea este în mare parte dedicată moștenirii părintelui Sofronie, nu doar scrierilor lui, ci mesajului lui, pe care noi trebuie să-l împărtășim oamenilor. Căci și noi am primit de la el nu numai cuvintele sale, ci și duhul lui, personalitatea sa. Așa este construită Tradiția noastră bisericească.

Vorbiți-ne despre părinții Cuviosului Sofronie.

Părintele Sofronie venea dintr-o familie foarte numeroasă. Așa era tradiția în secolul al XIX-lea, familiile aveau mulți copii. Nu toți membrii familiei sale erau credincioși. Aceasta îmi amintește de o situație din romanul Frații Karamazov, al lui Dostoievski.

Pe de o parte, avem parte de exemple de sfințenie, precum Nicolae, fratele părintelui Sofronie, care a fost persecutat în Rusia. De două ori a fost trimis la închisoare, o dată împreună cu întreaga parohie a părintelui Alexei Meciov, ai cărei membri au fost atunci trimiși în masă la închisoare. Pe de altă parte, existau și alți membri ai familiei părintelui Sofronie care erau comuniști sau atei foarte activi. Ceea ce m-a impresionat era faptul că părintele Sofronie putea să vorbească cu fiecare. Putea să găsească limbajul adecvat atât pentru dialogul cu persoanele care credeau în Dumnezeu, cât și cu cei care erau atei. Am impresia că darul Cincizecimii se realiza în acest fel în persoana părintelui Sofronie. Duhul Sfânt a coborât peste Sfinții Apostoli în chip de limbi de foc, însă limba este atât organul anatomic, cât și limbajul, e legată de comunicare și de comuniune. Uneori, oamenii întreabă: „De ce în Biserica Ortodoxă nu avem darul glosolaliei?” Îl avem! Încercați să-i imitați pe sfinții noștri, care sunt capabili să găsească un limbaj care să vorbească inimii fiecărei persoane. Iată de ce cuvintele Sfântului Siluan Athonitul și ale părintelui Sofronie au ajuns să aibă așa de mare priză la oameni!

Unul dintre frații părintelui Sofronie, Simeon, era un muzician faimos, fiind chiar dirijorul Teatrului Balșoi. Alții au ocupat funcții administrative foarte importante în Moscova, iar alții au avut diferite alte profesii. Însă, doar cu Maria și cu Nicolae părintele Sofronie putea să vorbească despre Dumnezeu. Cartea Scrisori către prieteni apropiați a fost tradusă deja în românește. Puteți citi mai multe despre familia sa din această carte.

Cum l-a întâlnit arhimandritul Sofronie pe Sfântul Siluan Athonitul și care a fost relația de început dintre cei doi?

Este foarte greu de rezumat o foarte lungă poveste, căci fiecare detaliu al acestei povești este remarcabil. Atunci când părintele Sofronie a venit în Muntele Athos, în 1925, nu-și putea găsi liniștea sufletului său. Se ruga lui Dumnezeu zicând: „Doamne, Evanghelia Ta este utopică pentru mine! Cum să-mi iubesc vrăjmașii? Cum aș putea să nu judec? Cum să fiu desăvârșit așa cum Tatăl nostru Cel ceresc desăvârșit este?” Avea o părere atât de umilă despre sine însuși, încât era foarte aproape de deznădejde. Îl văzuse deja pe Sfântul Siluan, însă nu i-a vorbit niciodată înainte de întâlnirea lor. Părintele Sofronie își amintea că, atunci când a devenit diacon în Muntele Athos și îi cădea pe călugări, l-a văzut pe Sfântul Siluan și și-a zis: „Acest om știe totul despre mine!” În 1930, după Sfintele Paști, părintele Sofronie a primit în chilie pentru dialog pe un călugăr, Vladimir. Părintele Vladimir l-a întrebat: „Părinte Sofronie, cum să mă mântuiesc, cum să găsesc mântuirea?” Iar părintele Sofronie, vorbind despre propria sa pocăință, i-a spus: „Așază-te chiar pe marginea prăpastiei deznădejdii, iar atunci când acest lucru devine prea dificil, retrage-te, fă câțiva pași în spate și ia o cană de ceai!” Și i-a oferit în acel moment o ceașcă de ceai. În ziua următoare, pe când starețul Siluan ieșea afară din mănăstire, părintele Sofronie venea din sensul opus. În semn de respect, părintele Sofronie voia să-l lase pe Cuviosul Siluan se treacă primul, însă starețul și-a îndreptat pașii direct către părintele Sofronie și l-a întrebat: „Părinte Sofronie, te-a vizitat cumva ieri părintele Vladimir?” Iar părintele Sofronie, trecând peste toate eventualele etape ale conversației, l-a întrebat la rându-i: „Am greșit cu ceva?” Iată o conversație între sfinți, care trece direct la subiect. Sfântul Siluan a răspuns: „Nu, nu ai greșit, însă nu a corespuns cu măsura lui duhovnicească. Vino, și vom discuta.” Cuviosul Siluan i-a arătat atunci părintelui Sofronie scrierile sale. Când părintele Sofronie a citit aceste însemnări, a realizat că are de-a face cu un sfânt universal. Nu era vorba doar de un sfânt local, ci un sfânt pentru multe generații ale timpului nostru, căci prin intermediul Sfântului Siluan Hristos ni S-a adresat nouă cu cuvintele: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

Bineînțeles, ei au devenit după aceea foarte apropiați. Putem observa că sfatul părintelui Sofronie adresat părintelui Vladimir („Stai la limita deznădejdii și nu dispera!”) este foarte asemănător cu cel al Cuviosului Siluan („Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”). Sfântul Siluan putea să-și împărtășească gândurile sale doar părintelui Sofronie, căci alții nu l-ar fi înțeles. La trecerea la Domnul a Cuviosului Siluan, ceilalți monahi din mănăstire credeau că a fost un simplu călugăr. Sfințenia este întotdeauna ascunsă, nu apare cu atâta evidență și strălucire cum ne-am imagina. Atunci au început să aibă loc o mulțime de minuni, iar grecii au venit în această mănăstire să întrebe: „Unde este capul Sfântului Siluan?” Iar călugării răspundeau mirați: „Siluan?! Am discutat și am băut ceai cu el! Era un om obișnuit”. Doar acum măsura sfințeniei lui ajunge să fie apreciată.

Părintele Sofronie i-a slujit Cuviosului Siluan. Fără părintele Sofronie nu cred că Sfântul Siluan ar fi fost vreodată remarcat. Atunci când arhimandritul Sofronie a dus însemnările Sfântului Siluan pentru a fi publicate la Paris, a arătat aceste note lui Vladimir Lossky, lui Lot-Borodine și altor teologi ca fiind ceva senzațional. Unul dintre aceștia a spus însă: „Folclor! E un simplu țăran.” Atunci părintele Sofronie a realizat că trebuie să explice umanității ce se întâmplă. Nu mă surprinde acest fapt, pentru că adesea există cărți despre monahism scrise de laici. Lăsați-ni-le nouă, călugărilor, să le scriem! Lăsați-ne pe noi să facem aprecieri asupra vieții de mănăstire!

Care a fost relația Cuviosului Sofronie cu Sfântul Munte Athos?

Relația părintelui Sofronie cu Sfântul Munte este o chestiune complexă. Pentru el, Muntele ­Athos a fost Pământul Făgă­duinței. Doar Muntele Athos era locul unde și-ar fi putut păstra darul pe care îl primise de la Dumnezeu. Încă de când era la Paris a dobândit darul vederii lui Dumnezeu, a vederii luminii necreate. Într-o astfel de stare, oamenii nu mai pot locui în lume. Au nevoie de timp și de spațiu pentru a rămâne numai cu Dumnezeu.

Părintele Sofronie a mers în Muntele Athos și când a ajuns acolo, a coborât din vapor, a căzut în genunchi, a sărutat pământul și a spus: „Voi muri aici pentru păcatele mele. Orice mă vor învăța părinții călugări voi accepta.” Și-a petrecut zilele în pocăință. Era foarte însetat de a petrece cât mai mult timp în prezența lui Dumnezeu. Avea foarte multe ascultări la mănăstire, iar la sfârșitul îndeplinirii lor se întorcea în chilie, îngenunchea și plângea. Existau călugări care aveau diverse feluri de viață. De aceea mulți dintre ei nu înțelegeau de ce părintele Sofronie nu vizita pe alți călugări pentru a discuta și a se relaxa la o ceașcă de ceai. Era foarte blând, amabil, dar în același timp distant. Ca întotdeauna, au început să apară unele idei în mințile oamenilor. „Ce face în chilia sa?“ „De ce a venit la mănăstire?”; „Trebuie să fie un foarte slab pictor. Dacă ar fi fost un pictor bun, n-ar fi venit la mănăstire!” Bârfele au început să crească în jurul părintelui Sofronie.

Acesta era un aspect al vieții... Celălalt aspect al vieții sale în Muntele Athos a fost întâlnirea sa cu Sfântul Siluan, care exersa o căință profundă, și cu starețul mănăstirii, părintele Misail, care era un om sfânt. Părintele Sofronie a învățat foarte multe lucruri de la el.

La un moment dat aveau nevoie de un diacon. Starețul a chemat un călugăr și i-a spus: „Vrem să te facem diacon”. Iar călugărul a răspuns: „Sunt atât de păcătos! Sunt atât de nevrednic! Sunt nevrednic de un astfel de dar!” Atunci, starețul a spus: „Bine. Nu vei fi hirotonit diacon.” Atunci a intrat părintele Sofronie, iar starețul Misail i-a spus: „Vor să te facă diacon”. Iar părintele Sofronie a căzut în genunchi la picioarele lui și a spus: „Bine. Domnul să fie binecuvântat!” Starețul, profund mișcat de ascultarea sa, i-a spus: „Părinte Sofronie, Dumnezeu nu judecă de două ori! Îmi asum responsabilitatea împlinirii a ceea ce am spus.”

Egumenul Misail, care a fost, de asemenea, un mare sfânt, l-a iubit foarte mult pe părintele Sofronie. Odată, un stareț al unei mănăstiri i s-a plâns de ucenicul său, spunându-i: „Părinte stareț, nu știu ce să mai fac cu acest tânăr ucenic. La orice i-aș spune, el răspunde cu cuvintele: «Dar Sfinții Părinți...». Nu știu ce să mai fac, ce să-i mai spun.” Iar egumenul Misail i-a răspuns: „Următoarea dată când îți spune așa, spune-i și tu: «Nici noi nu suntem păcătoși!»” Acesta este mediul în care părintele Sofronie a crescut duhovnicește. Cuviosul Siluan a insistat ca părintele Sofronie să se retragă în pustie. El a văzut în părintele Sofronie darul rugăciunii și al pocăinței, însă, ca un înțelept om duhovnicesc, nu i-a spus acest lucru. Tot ce i-a spus a fost: „Părinte Sofronie, ești prea slab pentru mănăstire. Du-te în pustie!” La această binecuvântare pe care a primit-o de la Sfântul Siluan se referă de multe ori în cărțile lui.

Unii călugări spuneau: „De ce a plecat din mănăstire? Călugării n-ar trebui să plece din mănăstire!” Unul dintre ei i-a spus: „Părinte Sofronie, pot să-ți arăt 17 locuri de la Sfântul Ioan Scărarul din care poți să înțelegi foarte clar că nu trebuie să pleci din mănăstire”. Răspunsul părintelui Sofronie a fost: „Pot să-ți dau un singur motiv care va cântări mai mult decât o mie de alte argumente. Am primit binecuvântarea părintelui Siluan pentru asta.”

După ce a petrecut mulți ani în pustie și a devenit părintele duhovnicesc al Mănăstirii îSfântul PavelÎ, sănătatea lui a început să se deterioreze. Poate nu știți, însă o parte a stomacului său a fost îndepărtată din cauză că a postit foarte mult. Își amintește cum până și o conservă ruginită și goală era o comoară în acea vreme. Spunea: „Pot acolo să fierb apa!” Astfel că, după cel de-al Doilea Război Mondial, era evident faptul că avea nevoie de o operație.

Părintele Sofronie s-a gândit că trebuia să publice și scrierile Sfântului Siluan, căci acesta din urmă i-a cerut să-i publice aceste însemnări. Singurul loc unde putea merge a fost Parisul. Astfel a început viața sa europeană.

Cum și-a format obștea monahală și cum a ajuns la Essex?

Cineva m-a întrebat: „Cum i-a venit părintelui Sofronie ideea de a întemeia o mănăstire?” Eu însă i-am răspuns că părintele nu avea idei, ci rugăciune. Prin rugăciune a construit atât viața sa interioară, cât și mănăstirea. În cartea sa despre Sfântul Siluan vorbește despre o conversație pe care Cuviosul Siluan o are cu părintele Stratonic legat de întrebarea: „Cum vorbesc cei desăvârșiți?” Șocat de o astfel de întrebare, părintele Stratonic i-a spus: „Tu să-mi spui!” Iar Sfântul Siluan i-a răspuns: „Sfinții nu vorbesc niciodată despre ei înșiși.” Aș adăuga la aceasta faptul că ei nu fac nimic pe cont propriu. Astfel încât mănăstirea a fost opera Sfântului Siluan și a purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Înainte să moară, Sfântul Siluan i-a spus părintelui Sofronie: „Atunci când o să devii părinte duhovnicesc, să nu respingi pe nimeni.” Era în 1938. Iar părintele Sofronie i-a răspuns: „Eu, duhovnic?” Apoi, când a ajuns în Franța, a realizat ce voia să spună Sfântul Siluan.

Când a venit la Paris, foarte mulți oameni care aveau vocație monahală s-au adunat în jurul părintelui Sofronie. Erau călugări și călugărițe. Nu exista încă nici o mănăstire, însă ei erau călugări și călugărițe. Întrebarea este următoarea: ce este o mănăstire? Este ansamblul de clădiri, zidurile sau oamenii? Mănăstirea a luat naștere în mod natural, prin providența lui Dumnezeu, în Franța, mai întâi sub forma unei comunități. Legislația franceză era însă deosebit de antimonahală în acea vreme. Pentru ca o mănăstire să existe, ea era obligată să funcționeze ca o asociație caritabilă, care trebuia să producă ceva. Anglia avea însă legi diferite. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a făcut ca părintele Sofronie să primească un loc în Anglia pentru a-și întemeia mănăstirea. O să vă spun o întâmplare din viața părintelui Sofronie din care puteți vedea că a fost o lucrare a providenței dumnezeiești.

Dacă ați dori să vă stabiliți într-o țară străină și v-ar trebui viză, iar în cerere ați scrie: „Vreau să găsesc un loc unde să mă rog”, ce credeți că v-ar răspunde autoritățile? Probabil că v-ar trimite la un spital pentru oameni cu probleme psihice. Cu părintele Sofronie s-a întâmplat altfel. Au scris Ministerului de Interne: „Căutăm un loc în care să ne rugăm, iată de ce vrem să venim în Anglia.” Era chiar în zilele în care în Parlamentul britanic aveau loc dezbateri între Partidul Conservator și Laburiști. Unul dintre vorbitori a spus: „Ar trebui să le permitem doar celor bogați să vină în țara noastră. Ei trebuie să contribuie la economia țării, nu să ia de la noi.” Apoi un laburist s-a ridicat și a spus: „Ei bine, dacă Hristos împreună cu cei 12 Apostoli ar vrea să se stabilească aici, cui i-ați permite acest lucru? Singura persoană căreia i-ați permite să intre ar fi Iuda. Doar el ar avea 30 de arginți, care i-ar putea permite să-și găsească o slujbă în țara noastră!” Imediat după aceste dezbateri, unul dintre miniștri a găsit cererea părintelui Sofronie și a comunității sale din Franța. Rezoluția pe care a scris-o pe cerere a fost următoarea: „Dați-i părintelui Sofronie orice cere.” Așadar, Providența lui Dumnezeu a așezat mănăstirea părintelui Sofronie în Anglia.

Încă o dată vă spun, pentru mine este un lucru de foarte preț faptul că mănăstirea părintelui Sofronie nu este constituită doar din clădiri, ci este vorba despre oameni și despre relațiile de iubire dintre acești oameni. 


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!