Starea de beţie - o alternativă „rezonabilă“ la realitate?

Iulian Negru, 05 Februarie 2009

Cine nu a auzit expresiile „îmbătat de glorie“, „îmbătat de sine“?! Beţia este o stare de spirit alterată care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una din multele cauze care pot produce râvnita senzaţie de beatitudine. Altfel spus, starea de beţie poate fi obţinută fără a consuma alcool. Şi Sfinţii Părinţi admit posibilitatea experierii unor stări sufleteşti asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: „Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca şi vinul. Tristeţea este şi ea o beţie, că tulbură mintea. Frica, atunci când ia naştere fără motiv, este o altă beţie… şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie“. Sfântul Părinte priveşte alcoolul ca o substanţă materială care are acelaşi efect asupra spiritului omenesc, pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi spiritual, „concurând“ astfel cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica ş.a. Aşadar, el este doar una dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti modificate, numită beţie.

Starea de beţie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor ca o alternativă rezonabilă, deşi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă şi insatisfăcătoare, în care trăim. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beţia apare atunci ca un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător şi, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beţia mai poate fi înţeleasă şi ca o suspendare voită şi „conştientă“ a conştiinţei, sau o cenzurare a ei, parţială sau totală, şi înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!

Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două sau mai multe realităţi este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conştientă a realităţii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte îşi creează propria sa realitate diferită de a celorlalţi, savurând egoist faptul de a şti lucruri pe care alţii nu le ştiu. Este precum câinele care se retrage în cuşcă, pentru a-şi linge salivând osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes.

Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool) este o persoană care tânjeşte după o altă realitate decât cea prezentă. Este, de fapt, neliniştea şi dorul nedefinit şi nemăsurat după împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sf. Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este datorată păcatului şi egoismului. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu. În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut, după cum ne învaţă Însuşi Domnul, prin exemplul fiului risipitor: „Dar venindu-şi în sine, a zis…“ (Luca 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!