In memoriam
Stareţul Sofronie Saharov, o viață dedicată rugăciunii

Stareţul Sofronie Saharov, o viață dedicată rugăciunii

Astăzi se împlinesc 24 de ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Sofronie Saharov (1896-1993), ilustrul ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Unul dintre cei mai remarcabili călugări ai secolului trecut, părintele Sofronie s-a impus în conștiința noastră atât prin scrierile dedicate îndrumătorului său în Duh, cât și prin mesajul vieții lui de rugăciune, prin cărțile și sfaturile lui duhovnicești. Mulți ucenici de-ai lui sunt astăzi ei înșiși îndrumători în ale mântuirii, unii chiar episcopi. Ei sunt cei mai îndreptățiți să vorbească despre el, iar învățăturile pe care le-au cules de-a lungul sfătuirilor ce i-au legat de acest călugăr vrednic ne pot ușura și nouă calea către Împărăție.  

Născut în Rusia la sfârșitul secolului trecut, părintele Sofronie a îmbră­ți­șat în tinerețe arta, talentul său permițându-i să-și expună picturile alături de pânzele lui Renoir, chiar în „Salon des Tuileries” din Paris.

Iubitor de tânăr al frumosului

Încă de atunci, el tânjea însă după o altă artă, una nevăzută și mult mai anevoie de deprins. Iată de ce a abandonat pictura pentru a trăi 22 de ani călugărește în Sfântul Munte Athos, fiind hiroto­nit diacon, în 1930, chiar de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici.

După adormirea stareţului Siluan (24 septembrie 1938), părintele Sofronie a părăsit Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” pentru a viețui șapte ani în pustia Karoúlia și alți trei ani în Peștera Sfintei Treimi de lângă Mănăstirea „Sfântul Apostol Pavel”. Primind harul preoției, el a devenit duhovnic pentru mulți monahi aghioriți. Anii de pustie i-au șubrezit însă grav sănătatea, obligându-l după cel de-al Doilea Război Mondial să vină în Franța. Setea de rugăciune îl va determina să părăsească din nou Parisul și să întemeieze în 1959, sub oblăduirea Mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, comunitatea mixtă din actuala Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, care, în 1965, va deveni stavropighie a Patriarhiei Ecumenice.

Liniile unui portret duhovnicesc

Portretul personalității duhov­nicești a părintelui Sofronie a fost creionat într-un mod magistral de Înaltpreasfințitul Părinte Ierótheos Vlachos, unul dintre ucenicii acestuia, în lucrarea „Știu un om întru Hristos” (Ed. Sophia, București, 2013). După numeroase vizite la mănăstirea situată nu departe de Londra, Preasfinția Sa remarca despre acest mare trăitor: „Privindu-l pe stareţ cum mergea pe drum, vedeai o îngemănare între un nobil și un ascet sihastru. Ochii îi erau albaștri, iar barba și părul ce-i cădea ușor pe umeri − albe complet. Pe față i se citea liniștea, dar și adunarea minții. Avea o voce gravă, vorbea rar, limpede și cu străpungere. Când râdea, o făcea din inimă; se oprea însă brusc și, după ce rostea un «da» pe rusește, continua cu seriozitate discuția. Era foarte adunat în sine, dar totodată și foarte plăcut. Aceste două semne îi vădeau ascetismul și adâncul inimii sale, fără nici o legătură cu seriozitatea egoistă sau cu îndrăzneala ușuratică. Îndeobște, chipul îi dezvăluia profunzimea lumii lăuntrice” (IPS Ierótheos Vlachos, „Știu un om întru Hristos”, p. 226).

Pedagog al ospitalității mănăstirești

Părintele Sofronie era un adevărat om duhovnicesc. Copiii își găseau locul în mănăstirea lui, iar pelerinii, de câte ori veneau, simțeau o ospitalitate mănăstirească ce-i făcea să revină tot mai des: „Față de copii, stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrățișa, le împărțea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei și le cânta «La mulți ani». Într-un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil” („Știu un om întru Hristos”, p. 214).

Părintele iubea rugăciunea în comun și avea o dragoste aparte față de Sfânta Liturghie: „Atunci când slujea, întreg trupul și sufletul îi erau pe deplin adunate în sine, ca într-un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să-l privești, cu atât mai puțin să-i vorbești. Mișcările îi erau blânde, pline de sfințită cuviință. Binecuvânta poporul cu conștiința gestului săvârșit, privindu-i pe toți cei din jur” („Știu un om întru Hristos”, p. 212).

Disponibilitatea sfătuirii

Arhimandritul Sofronie s-a dovedit un sfătuitor inestimabil în problemele vieții interioare. Identifica repede problema, nu se grăbea aproape niciodată în dialogul său cu pelerinul încercat de vreo ispită și se ruga întotdeauna pentru ca vorbele lui să-i fie trimise de la Domnul: „Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalți despre diverse probleme duhov­nicești. [...] Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, stareţul făcea o rugăciune, rostind rar și apăsat „Împărate Ceresc”, pentru ca discuția să fie binecuvântată. Pe toate le așeza sub acoperământul și lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, își mărturisea bucuria de a-l întâlni pe oaspete și adesea, fără ca acesta să-și dea seama, călăuzea discuția spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se și spovedească, stareţul își punea epitrahilul cu mișcări lente, citea slujba Spovedaniei într-un ritm foarte domol și, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de-Dumnezeu-insuflat - căci spovedania nu era o discuție oarecare, ci stareţul grăia ceea ce-i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea -, apoi citea rugăciunea de iertare rar și cu străpungere” („Știu un om întru Hristos”, p. 215).

O viață închinată rugăciunii neîncetate

Părintele Sofronie este moștenitorul unui mare tezaur al Bisericii Ortodoxe din secolul trecut, experiența duhovnicească a stareţului său, Sfântul Siluan, și a altor părinți îmbunătățiți din Muntele Athos, rodind prin el mai departe în aceia care au dorit să-și dedice viața rugăciunii. Despre eforturile dobândirii rugăciunii neîncetate vorbește chiar el într-una din cărțile sale: „S-a întâmplat de multe ori următorul fapt. Seara, după apusul soarelui, închideam fereastra chiliei mele și o acopeream cu trei cuverturi, așa încât să creez cât mai mult posibil condiții de liniște și de întuneric. Și îmi aplecam fața către podeaua chiliei mele, rostind rar cuvintele rugăciunii unul după altul și părăsind simțirea îngustimii chiliei mele mici și a minții mele și nesimțindu-mi trupul, ci simțind lumina cuvântului Evangheliei. Duhul meu îndreptat către înțelepciunea cea veșnică a cuvântului lui Hristos se elibera de toată lucrarea materială și rămânea nemișcat în strălucirea Soarelui celui înțelegător, ca trupul care se întinde sub soarele de la amiază. O pace blândă îmi umplea atunci sufletul și mă părăseau orice nevoie și orice tulburare a vieții” („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pp. 282-283).

Rugăciunea neîntreruptă este pentru marele stareţ o datorie pen­tru orice creștin, iar încadrarea ei într-un program prea strict dăunează dezvoltării și adâncirii sale:
„Trebuie să luăm aminte cum trăim în lume, îndeosebi noi, călugării și clericii. Neîncetat să ne rugăm, chiar și atunci când mergem pe drum. Să zicem: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește lumea Ta și pe mine». De asemenea, este nevoie să facem rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, milu­iește-mă pe mine păcătosul» câte puțin timp dimineața și puțin seara. Nu trebuie să rânduim însă dintru început cât să dureze rugăciunea, ca să nu devină obiș­nuință. Să ne rugăm după căldură, după «pofta» ce apare, după însuflare. Și atunci timpul pe care îl dăruim rugăciunii va crește cu fiecare zi” („Știu un om întru Hristos”, p. 231).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!