Repere şi idei
Stavrofora Pelaghia Tudor, stareţă mai bine de o jumătate de veac

Stavrofora Pelaghia Tudor, stareţă mai bine de o jumătate de veac

Arhim. Timotei Aioanei, 26 Iunie 2013
Ghighiu, cunoscuta mănăstire din proximitatea Ploieştilor, a fost amintită pentru prima oară într-un hrisov din luna noiembrie, anul mântuirii 1601. În cele patru veacuri de existenţă, aşezământul monastic s-a confruntat cu numeroase încercări, adeseori în sărăcie, flăcări, cu personal puţin şi chiar cumplite bombardamente, cum s-a întâmplat în urmă cu vreo 70 de ani.
 
Din tumultuoasa istorie se desprind câteva momente de aşezare şi arareori înflorire, dar perioada cea mai îndelungată s-a aflat sub semnul suferinţelor şi al unei lupte stăruitoare, uneori istovitoare pentru supravieţuire. Din datele pe care le avem şi graţie însemnărilor rămase în arhivă, am aflat că mănăstirea a funcţionat ca obşte de călugări, dar şi de călugăriţe şi a avut stareţi ori stareţe, cu perioade scurte de activitate. În unele cazuri, aceştia erau schimbaţi la câţiva ani, din felurite motive.
 
Cea mai îndelungată perioadă de stăreţie în vremea funcţionării ca mănăstire de monahi a fost aceea a arhimandritului mitrofor Juvenalie (1877-1899), precum şi a urmaşului său, arhimandritul Iason (1899-1919). Dintre stareţii veacului al XX-lea, doi au ajuns arhierei (arhimandritul Atanasie Dincă, stareţ între 1937 şi 1938, şi arhimandritul Valerian Zaharia, 1941-1944). Însă cea mai îndelungată perioadă de stăreţie din întreaga istorie a mănăstirii a avut-o stavrofora Pelaghia Tudor (1955-2008). 
 
Unul după altul, slujitorii monahismului românesc îşi încheie lucrarea în Biserica luptătoare a Ortodoxiei, lăsând în urma lor lumina puternică a vieţuirii şi făptuirilor minunate, care va călăuzi încă multă vreme generaţiile de monahi ai vetrelor isihaste.
 
Un loc de frunte între aceşti ostenitori din viaţa călugărească şi-a câştigat, într-o îndelungată perioadă, stavrofora Pelaghia Tudor, fostă stareţă a Mănăstirii Ghighiu din judeţul Prahova, a cărei lucrare pilduitoare a dat roade bogate, mai bine de jumătate de veac, într-una din cele mai cunoscute mănăstiri ale Arhiepiscopiei Bucureştilor şi chiar ale ţării.
 
Stavrofora Pelaghia Tudor, din Sfântul Botez Petra, s-a născut la 8 iunie 1920 în comuna Afumaţi, judeţul Ilfov, în familia bunilor gospodari şi creştini evlavioşi Ştefan şi Marina Tudor, fiind al patrulea copil din cei opt (cinci fete şi trei băieţi). Monahia Haritina Tudor, mătuşa viitoarei călugăriţe, vieţuitoare a Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla, dorea cu tot dinadinsul ca unul dintre copiii familiei Tudor să urmeze calea mănăstirii. Dorinţa maicii Haritina a fost împlinită prin nepoata ei, Petra, devenită mai târziu stareţa Pelaghia, pe care călugăriţa de la Samurcăşeşti-Ciorogârla a botezat-o, ca naşă, în biserica satului, purtându-i de grijă cu afecţiune şi mărinimie de la vârsta prunciei până la maturitate.
 
Când abia împlinise 7 ani, după numeroase vizite făcute la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla, simţind dragoste pentru vieţuirea monahală şi mai ales pentru sfintele slujbe, tânăra copilă şi-a exprimat în mod categoric dorinţa de a rămâne în mănăstire. Pur şi simplu nu a mai dorit să se întoarcă la casa părinţilor!
 
Şcoala primară a urmat-o în comuna Ciorogârla, plecând în fiecare dimineaţă din chilia mătuşii ei, iar mai apoi a absolvit cursurile Şcolii monahale care funcţiona în acea vreme la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla. După cum mărturisea adeseori, maica Pelaghia a dobândit multe cunoştinţe de teologie şi spiritualitate atât la instituţia de învăţământ monahal ce fiinţa în cadrul Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla, cât şi de la monahia Haritina, mătuşa sa, harnică eclesiarhă a mănăstirii, căreia i-a fost ucenică o perioadă îndelungată.
 
Între anii 1937 şi 1940 a urmat cursurile liceale la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, formă de învăţământ destinată personalului monahal, dar pe care nu le-a putut finaliza din cauza războiului.
 
Obţinând aprobările Arhiepiscopiei Bucureştilor, la 21 noiembrie 1940, sora Petra urma să fie tunsă în monahism, însă cutremurul din 9 noiembrie a amânat evenimentul pentru data de 30 martie 1941, când, în biserica cu hramul „Sfântul Nicolae“ din incinta Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla, a luat asupră-şi chipul nevoinţelor monahale, slujba de călugărie fiind săvârşită de către arhimandritul Atanasie Dincă, exarhul de atunci al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, primind numele Pelaghia.
 
Până în anul 1943 a urmat cursurile Şcolii de cântăreţi de pe lângă Mănăstirea Căldăruşani, fiind, în paralel, cântăreaţă a Mănăstirii Samurcăşeşti, mai ales în zilele de duminici şi sărbători.
 
În anul 1949 a fost recomandată de conducerea mănăstirii să urmeze cursurile Seminarului monahal înfiinţat de către patriarhul Justinian Marina pe lângă Mănăstirea Plumbuita. Din motive administrative, seminarul s-a mutat la Mănăstirea Hurezi, unde maica Pelaghia, în 1952, a absolvit cursurile, cu media generală 9,24 (evidenţiindu-se printre elevele premiante).
 
Având şi cunoştinţe de matematică, a fost numită contabilă la Cooperativa meşteşugărească din Ciorogârla şi casieră a Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla.
 
Remarcându-se în Cancelarie prin abilităţi legate de administraţie şi dovedind aşezare duhovnicească, dar şi spirit întreprinzător, patriarhul Justinian Marina a numit-o stareţă a Mănăstirii Ghighiu la data de 1 aprilie 1955. 
 
A găsit chinovia într-o stare avansată de degradare şi puternic afectată de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Entuziasmul vârstei şi responsabilitatea misiunii care îi fusese încredinţată au motivat-o pe tânăra stareţă în activităţile ulterioare. În puţin timp, cu ajutorul patriarhului Justinian şi al Administraţiei eparhiale, au fost refăcute în acea perioadă ambele biserici, clopotniţa, corpurile de chilii, dependinţele gospodăreşti. Erau vremuri grele, cu interdicţii şi zbucium mult. La 19 octombrie 1958, sărbătorind zece ani de rodnică, dar şi anevoioasă arhipăstorire a Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian a resfinţit Aşezământul monahal de la Ghighiu, care în cei trei ani de la numirea noii stareţe şi-a schimbat vizibil înfăţişarea. 
 
Până în anul 1959 lucrările duhovniceşti şi administrative ale maicii Pelaghia au cunoscut o puternică dinamizare, înfiinţându-se diferite instituţii care aveau menirea de a fi în folosul personalului monahal, dintre care pomenim: Şcoala monahală, Atelierul de ţesut covoare, ca filială a Cooperativei meşteşugăreşti de la Mănăstirea Ţigăneşti, Atelierul de icoane, Atelierul de pungi al Administraţiei Centrale a Atelierelor Mănăstireşti ş.a. (va urma)
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!