Repere şi idei
Suntem datori cu un nume

Suntem datori cu un nume

Augustin Păunoiu, 19 Octombrie 2018

„Ce poți să înveți din bătăliile lui Ștefan cel Mare cu turcii?, se întreba retoric într-un interviu recent istoricul Lucian Boia. Istoria nu se repetă, nu ai ce învăța de la istorie, pentru că este mereu altul contextul.” Simt nevoia să-l contrazic pe cel invocat. Perioada ștefaniană ne pune în față exemplul unui om și al unei țări care singură a reușit să țină în șah armata unui imperiu. Dacă Dumnezeu nu trimitea acum 500 de ani un voievod ca Ștefan, poate astăzi nu mai vorbeam româ­nește sau eram musulmani.

În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, ne-am dori ca, din tot ce am fost şi am făcut, să dăinuie ceva pentru posteritate, să rămână măcar atâta cât spunea un important diplomat român, Nicolae Titulescu: „Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge… Chiar de nu voi fi nici candelă, ci o simplă lumânare tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind o lumină în întuneric”.

Există în filmul „Jocurile sunt făcute”, turnat în 1947 pe un scenariu semnat de Sartre, o scenă evocatoare. Acolo, cei morţi intră pe o portiţă pitită într-o fundătură în tărâmul celălalt. Dar ei se pot plimba oricând, nevăzuţi, printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmului umbrelor, eroul vede un tânăr cu preocupări neserioase, însă viu, urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i-a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste de urmași onești și la locul lor. Nu contează aici subiectul filmului, ci această ima­gine a responsabilităţii generaţiilor succesive. A datoriei subînţelese de a da prezenţă şi continuitate unor momente/figuri istorice, de a păstra activă şi vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm.

Nu trăim într-un decor rece, de mucava, ci într-un freamăt de trecut şi prezent. Putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să-i dea un sens, un rost, o legitimare. Secolele care au trecut au fost prea puţine şi prea neîndemânatice pentru o aşezare a noastră, iar internaţionalismul proletar din a doua jumătate a secolului trecut nu i-a venit nicidecum în ajutor României. Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai abile în a-şi rosti diplomatic revendicările nedrepte au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat „comunistă”), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea, în instrument utilizat în căutare de argument electoral.

Aşa s-ar explica faptul că descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor inconştientului care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, schițată de Blaga, a căzut în derizoriu. Faţă-n faţă cu non-locurile lumii contemporane, indiferente şi nerăbdătoare, cu aglomerarea semnelor că rătăcim într-o lume ce pe nesimţite cade, am putea găsi în spaţiul mioritic un loc al nostru. Lucian Blaga ne-a oferit un nume - menirea noastră este să-i construim o realitate.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!