Lumina literară şi artistică
˝Suntem unici. Trebuie doar să ne îngrijim să nu ne rătăcim˝

˝Suntem unici. Trebuie doar să ne îngrijim să nu ne rătăcim˝

Marina Roman, 13 Septembrie 2015

Ce a însemnat profesorul Corneliu Baba pentru dumneavoastră?

Eu am avut doi îndrumători. Cel mai important cred că a fost profesorul meu din Timişoara, Julius Podlipny. Dar nu-i pun în balanţă. Fiecare a venit la vremea la care trebuia să vină. Profesorul Podlipny era un personaj extraordinar de frumos, cu care aveam legături pe mai multe planuri, până chiar la viziunea noastră asupra lumii. Era un om cu o disciplină extraordinară în profesiune, o disciplină pe care ne-o impunea uneori cu asprime şi cu duritate. Cădeam, simbolic vorbind, unul în braţele celuilalt, chiar dacă apăreau, inevitabil, şi micile conflicte. Lui îi datorez obişnuinţa de a lucra, disciplina la lucru şi multe dintre tainele meşteşugului.

Venind la Bucureşti cu bagajul de cunoştinţe într-ale profesiunii, pe care l-am adus cu mine din întâlnirea cu Podlipny, şansa a făcut să mă întâlnesc, aşa cum spun eu, cu un boier al culturii, cu un personaj care nu mă mai învaţă cum să spăl pensulele sau cum să îmi rânduiesc culorile în cutie, ci, în fiecare zi, mă îmbăiază într-o frumoasă atmosferă culturală. Deci, pentru mine asta a însemnat maestrul Baba, un aer plăcut şi rafinat, o eleganţă a comportamentului şi, totodată, o disciplină a atelierului, dar o disciplină care nu mai vine din rigoarea impusă ucenicului, ci dintr-o mare bucurie de a umple cu gândurile tale spaţiul în care lucrezi, spaţiul în care stai toată ziua.

Dar spiritul unei generaţii?

Nu ştiu, tot mai puţin îmi place să vehiculez ideea de generaţie. Pentru că nu cred că ne structurăm într-o generaţie. Şi nu-mi place să spun 'pe vremea mea era nu ştiu ce". Pe vremea mea eram la fel ca astăzi. Dacă ar fi să plecăm de la iubirea pe care putem să o dăruim în jurul nostru, fiecare dintre noi, vom constata că nu suntem diferiţi de oamenii din Antichitate sau din Evul Mediu, pentru că n-am ajuns să fim mai buni decât ei. Deci, în această privinţă, nu cred într-o evoluţie. Sunt diferenţe între generaţii, dar doar datorită tehnologiei. Mă uitam ieri pe deal, la maşinile de cosit şi mă gândeam la zgomotul pe care-l fac şi m-am dus cu mintea la copilărie, la cosaşi şi la fâşâitul coasei, la cum rămânea în urma lor iarba rasă, curată. Nu e nimic peiorativ acum în faptul cum sunt folosite maşinile. Doar că era alt comportament. Însă cred că şi cel de pe tractor, şi cel care cosea vizavi au aceeaşi iubire pentru sat. Doar aparent ne schimbăm. Eu nu cred nici în globalizare, aşa cum se vehiculează, în sensul uniformizării. Da, aşa cum toată lumea a început la un moment dat să folosească furculiţa şi cuţitul, în scurtă vreme toată lumea va folosi cardul. Dar în esenţă rămânem tot nişte individualităţi. Eu cred că, în această lume în care multe lucruri le facem şi le vom face la fel, începem, într-un exces de zel ce se manifestă şi în arta contemporană, să vrem să fim unici. Dar uităm că Dumnezeu ne-a făcut persoane unice. Și că, de fapt, noi nu trebuie să vrem să fim unici, ci suntem. Trebuie doar să ne îngrijim să nu ne rătăcim. Să ne ocrotim, pentru că nu suntem doi la fel.

Vorbeaţi despre cultură. Ce este cultura?

Nu ştiu. Nu ştiu! Ce să vă spun?... Când începi să spui ce înseamnă cultura, am senzaţia că intri într-un reţetar... Bunica mea, bătrâna de aici din sat, ştia toate ierburile pe o rază de 15 kilometri, cât ţinea hotarul satului. Şi bune, şi rele, şi la ce folosesc, şi la ce nu folosesc. Ştia toate gâzele, toate păsările... Primăvara, când noi ne jucam în curte, nu uita să ne spună 'Ia deschideţi uşa la grăjduţ, că e vremea să vină rândunelele!". Era foarte atentă la ele, trăia împreună cu ele, trăia în ritmul naturii. Citea tot timpul o singură carte pe care o ţinea pe masă. Cum termina de mestecat în oale, se întorcea la masă şi deschidea mereu cartea. Aceeaşi: era Psaltirea. A citit toată viaţa cele mai frumoase poeme ale lumii. Nu avea licenţe, nu era savant, citea şi cu litere latine, şi cu litere chirilice... Asta e povestea care vorbeşte despre cultură.

În satul ăsta a existat un învăţător, Valeriu Borcea. Ştia tot despre copii - tipizatele despre şcoala primară, în perioada regatului, erau complexe, foarte bine gândite, chiar mai bune decât ale unor instituţii similare din Europa Centrală -, îi învăţa pe ţărani să se poarte, împreună cu soţia lui, învăţătoare şi ea, dădea reţete de prăjituri... Ştia să cânte la câteva instrumente muzicale, a făcut în satul ăsta cel mai mare cor şi a câştigat cu el, ani la rând, premiile Astra. Sigur, el se înscrie într-o politică culturală care a existat mai ales în perioada lui Carol al II-lea, un bun şi rafinat cunoscător al mecanismelor ce trebuie să acţioneze asupra satului pentru a nu-l deteriora şi pentru a-l păstra. Aşa apar echipele Gusti... Bernea... Oare nu-i un teribil act cultural tot ce face învăţătorul ăsta?! Sau preoţii care echilibrează lucrurile pe teren spiritual, fără să ducă lumea spre bigotism?!... Pentru că mi-aţi vorbit despre personajul acela al meu care are un fel de smerenie...

Personajul care vă traversează opera...

Unul dintre clişeele care se întipăresc în acest personaj al meu este acea mătuşă sau vecină care vine la biserică îmbrăcată în hainele ei curate. Să ştiţi că în satul ăsta, în copilăria mea, toată lumea era îmbrăcată în alb. Asta înseamnă, după părerea mea, act cultural: o lume în care lucrurile sunt în aşa fel rânduite, încât partea sufletească a ta, micul bun care există în tine să-l poţi dărui. Sau măcar să stai tu cu el. Foarte multă lume se duce acum la psiholog. Ştiţi de ce se duc oamenii la psiholog? Pentru că nu mai au bănci la poartă. Ieşeau seara la poartă, obosiţi, stăteau de vorbă şi într-o jumătate de oră îşi vărsau vecinele năduful. Plecau apoi la culcare cu linişte. Este vorba de comunicare. Acum oamenii au căpătat obişnuinţa de a se înstrăina. Eu cred că în lumea asta globalizată individul capătă din ce în ce mai multă importanţă. Trebuie să fii tu. Nu trebuie să îţi construieşti un personaj, o falsă personalitate. Pur şi simplu trebuie să te ocroteşti. Să te dăruieşti celuilalt aşa cum eşti.

Armonie! - a răspuns părintele Teofil Părăian când a fost întrebat ce înseamnă pentru el Evanghelia. Ce înseamnă culoarea, urma minţii şi a sufletului artistului pe pânză?
Eu am ceva cu dumneavoastră, jurnaliştii: vreţi să aflaţi tot felul de lucruri. Pe mine nu trebuie să mă faceţi să vorbesc. Pe mine să mă lăsaţi să pictez. Dar l-aţi pomenit pe acest minunat monah... L-am cunoscut pe când a venit în mănăstire. Eram copil, dormeam odată la mănăstire, părinţii erau în altă parte... Eram trei copii şi dormeam într-o chilie. Era ora de culcare când, deodată, uşa se deschide şi apare un monah înalt, tânăr, care înainta pe pipăite. Noi am făcut brusc linişte: 'De ce aţi tăcut? - Iară n-am zis nimic. Parcă ţinea ceva în poală... - V-am adus nişte mere. - Şi se apropie de pat. - Faceţi-mi loc! - Noi ne dăm la o parte şi el, cu merele, se aşază pe somiera care se lasă şi merele se împrăştie, noi cădem peste el şi începe o chicoteală teribilă... Începem să mâncăm. - Mă, ştiţi de ce am venit? Voi ziceţi rugăciunea seara? - Da! - Atuncea, noapte bună!" Asta a fost prima întâlnire a mea cu părintele Teofil Părăian. Îi rostiţi numele şi apoi îmi puneţi mie o întrebare... nu pot să vorbesc!

Vedeţi, nu i-am rostit numele degeaba!

Nu, cu siguranţă nu-i în van de câte ori îi rostim numele. Sau numele părintelui Serafim de la Sâmbăta sau al acestui extraordinar monah care a fost părintele Arsenie Boca. E bine să le rostim numele şi să-i avem în suflet. Mai ales dacă am şi stat, cât de cât, în preajma lor.

Cu ce treabă aţi venit aici?

Să ajut să fie fierăria făcută la timp. Este unul dintre proiectele asociaţiei noastre, unde eu sunt membru onorific. Am scos fierăria la suprafaţă, a ieşit superb, e un atelier impecabil, au şi scule foarte moderne, poţi lucra aici absolut tot ce doreşti. Echipă mică, muncă teribilă, dar am reuşit să facem fierăria.

Şi acum, ultima întrebare: Cu ce treabă aţi venit aici, pe Pământ?

În primul rând că nu eu am venit pe Pământ: am fost adus. Cu ce treabă? Să pictez. Dacă m-aţi fi întrebat mai demult, încă nu eram aşa sigur. Nici acum nu sunt sigur că am făcut treaba cea mai bună, dar, pentru că de atâta timp fac asta, îmi place să cred că nu m-am rătăcit pe altă cărare decât aceea care mi-a fost hărăzită. Şi firea mea, şi mai ales cei doi profesori au făcut să nu mă smintesc niciodată. Aşa că am înţeles destul de devreme că am o bucăţică acolo de făcut. Iar dacă o grijesc cu strădanie grădiniţa ce mi-a fost dată, înseamnă ca mi-am făcut datoria. Bineînţeles că la început, când eşti tânăr, ai vrea să se uite la tine şi nu ştiu ce galerie importantă de nu ştiu unde... N-a ţinut mult toată povestea asta, dar întotdeauna m-am bucurat când cineva a venit să ia o lucrare de la mine şi am simţit că acelui om chiar îi place să stea cu lucrarea aia a mea şi să povestească.

O vizită la Șona

Ştefan Câlţia s-a născut pe 15 mai 1942 la Braşov, dar familia se mută curând la Făgăraş, iar pictorul îşi petrece copilăria în casa bunicilor din Şona. 1955-1963 este perioada în care urmează cursurile Liceului de Arte Plastice din Timişoara. În 1970 absolvă, ca şef de promoţie, Institutul de Arte Plastice 'Nicolae Grigorescu". Între colegi, îi amintesc pe Sorin Ilfoveanu şi Sorin Dumitrescu. Personalitate de prim rang a artei româneşti, Ştefan Câlţia are şi o remarcabilă vizibilitate internaţională. A edificat, de-a lungul timpului, nu doar o operă prezentă pe simeze, în colecţii publice sau particulare, ci şi în conştiinţa tinerilor artişti cărora, în calitate de profesor, le-a fost alături.
Am avut şansa să-i iau acest interviu maestrului Câlţia în satul Şona de lângă Făgăraş - acolo unde poate fi găsit cel mai adesea -, tocmai în timpul în care Galeria Posibilă din Bucureşti a organizat, în colaborare cu Asociaţia Sătească „Şona Noastră" (în perioada 23-30 august, pentru al treilea an consecutiv), seria de evenimente plasate sub genericul Loc. Şcoala de privit acasă. Am vizitat Fierăria lui Lazăr, un proiect iniţiat de pictorul Ştefan Câlţia şi de Asociaţia „Şona Noastră", pentru realizarea căruia (alegerea şi obţinerea spaţiului, construcţia clădirii, constituirea colecţiei de unelte tradiţionale, iniţierea unor tineri în meşteşug) s-a lucrat timp de trei ani. Un alt centru de interes al călătoriei noastre aproape iniţiatice - pentru că am fost însoţită de fotoreporterul Angelica Stângă - a fost, fără îndoială, Galeria Casa Albastră, care găzduieşte expoziţia de sculptură a tânărului artist Matei Avramescu, cu lucrarea În care se arată imaginea ce i se-arată domnului W. (fier şi tablă), realizată parţial în cadrul rezidenţei sale la Şona. Început în 2013, ca o iniţiativă a pictorului Ştefan Câlţia - care a copilărit la Şona, loc de care a rămas profund ataşat - şi a echipei de la Galeria Posibilă, proiectul Loc. Şcoala de privit acasă a crescut cu fiecare ediţie, devenind treptat o componentă importantă şi un „ferment" al vieţii sociale şi culturale a satului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!