Reportaj
Taborul maicilor de la Sita Buzăului

Taborul maicilor de la Sita Buzăului

Dumitru Manolache, 28 Iulie 2013

Mănăstirea Sita Buzăului, din Episcopia Covasnei şi Harghitei, este locul unde se ajunge urcând greu, sperând cu fiecare pas că mai este puţin până sus, până aproape de cer, unde efortul îţi va fi răsplătit într-un fel. Şi ce primeşti când ajungi în sfârşit în vârf? Lumină. Foarte multă lumină şi pace. În acest permanent praznic al strălucirii, se nevoiesc 35 de maici, limpezindu-şi inima de patimi, curăţindu-şi mintea, ca să primească, să vadă Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi să urce apoi spre singura destinaţie a existenţei creştine: Ierusalimul Ceresc.

De pe şoseaua ce duce de la Sita Buzăului spre Întorsura Buzăului, mănăstirea se zăreşte aproape, ca o corabie albă ce pluteşte prin fiordurile cerului. Pare a se ajunge la ea cu uşurinţă, „păşind“ dincolo de apa Buzăului, peste podeţul strâmt.

Încercăm să urcăm cu maşina drumul în pantă până sus, dar peste numai câţiva metri ne oprim, pentru că acolo nu se ajunge decât pe propriile-ţi picioare, nu altfel, ca să simţi fiecare călcătură pe grohotişul ce se rostogoleşte sub tălpi, să asuzi, să-ţi pui în ordine respirarea şi gândurile, ca într-o rugăciune. Căci rugăciune până la urmă este acest drum, răspuns, încercare şi ispitire, deopotrivă, nu de puţine ori fiind tentat să renunţi. Şi, tot urcând, te trezeşti deodată atât de aproape de cer, încât ai putea să te agăţi de el, ca de creanga unui măr. Aici, cu tricolorul pe frunte, luminează Taborul celor 35 de maici de la Sita Buzăului.

Milostenia care ctitoreşte altare

Istoria însăşi a acestei mănăstiri este un urcuş. Mai întâi a fost dorinţa credincioşilor din zonă şi gândul părintelui protopop Florin Tohănean, parohul din satul din vale, de a se ridica aici mănăstire ortodoxă. Apoi, a venit milostenia părintelui ieromonah Arsenie Muscalu şi a părinţilor lui, Gheorghe şi Maria, care au donat terenul, o casă cu trei încăperi şi au ridicat un paraclis de rugăciune. Cercetarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei a asigurat o suprafaţă de teren mai mare pentru viitoarea mănăstire, donat de părintele Florin Tohănean şi familia sa şi de credincioasa Margareta Aldea. La 3 septembrie 1997, s-a sfinţit locul, iar credincioşii au pornit ridicarea mănăstirii. Apoi au venit câţiva călugări care, cu ajutorul sătenilor, au ridicat o mică biserică de lemn, au construit o casă pentru duhovnic, au „tăiat“ drum de acces, au „tras“ curent electric, au „urcat“ apa potabilă şi s-a adunat material pentru biserica mare şi chilii. Două serii de călugări s-au perindat pe acest munte, dar s-au risipit din nebănuite pricini. În 2000, s-a stabilit aici obşte de maici. Pe 6 august 2002, s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare, cu hramul „Schimbarea la Faţă“, prima slujbă săvârşindu-se în decembrie 2004. Prin grija Înaltpreasfinţitului Ioan, s-a construit paraclisul de iarnă, care are hramul „Buna Vestire“, iar în amintirea primei biserici de aici, dezafectată între timp, s-a ridicat actuala bisericuţă din lemn, de care maicile sunt foarte legate, şi care poartă hramul „Sfântul Gheorghe“, în amintirea celui care a donat pământul. În timp, s-a înălţat o impresionantă clopotniţă albă, ce adăposteşte trei clopote. Biserica mare s-a sfinţit pe 6 august 2012. Fresca întregului ansamblu a fost realizată în perioada 2007-2010 de către pictorul Vasile Buzuloi, împreună cu fiul său Ciprian şi cu ucenicii.

În 2011, imediat după hotărârea Sfântului Sinod de a-l canoniza pe Mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, Înaltpreasfinţitul Ioan a venit la mănăstire şi a conceput o impresionantă frescă pentru pridvorul clopotniţei, care înfăţişează scene importante din viaţa şi slujirea Sfântului Andrei Şaguna, însufleţite apoi în imagini de acelaşi important artist, Vasile Buzuloi.

Tăceri, smerenie, lumină şi taină

Om şi cer. Pace şi lumină. Ipostasuri ale unei trăiri curăţite de zgura zilei, nevoire, cuvânt rostit în tăcere. Tot atâţia paşi spre propria liniştire a inimii. Tot atâtea fâlfâiri de aripi şi zboruri. Cine ajunge la Sita Buzăului se va întoarce în lume mai curat şi mai odihnit la fire. Cine ratează îngenuncherea maicilor de aici la Vecernie, trebuie să mai urce încă o dată drumul, să păşească mai apăsat şi cu mai multă luare aminte la inimă. Numai astfel va pătrunde tâlcul adâncilor tăceri, smerenia şi liniştea ce le luminează chipurile. În rest este taină. La care poţi fi părtaş, sau nu. După cât de apăsat ei în piept urcuşul.

Aici, pe Taborul celor 35 de maici de la Sita Buzăului, nu se pierde decât povara inimii şi tăciunele de pe riduri. În schimb, se dobândeşte strălucirea luminii de dincolo de lumină. Aici se pregustă veşnicia.

Maica stareţă Loida, alături de maicile Veveia, Priscila, Teia, Panharia şi de celelalte maici ale obştii, nu mai are frică de nimic în această pustie, nici măcar de propriile-i griji, pentru că de toate se îngrijeşte Hristos Cel Schimbat la Faţă. „Suntem în jur de 35 de maici şi un părinte duhovnic, Ghenadie Trif, care este cu metania în Mănăstirea Frăsinei. Cuvioşia sa a trăit o perioadă în Sfântul Munte, motiv pentru care şi noi ne-am însuşit un program, un tipic al slujbei de acolo, în sensul că dimineaţa, la ora 3.30, avem Miezonoptica, apoi Utrenia, Ceasul întâi, Sfânta Liturghie, iar la 15. 30 începem Ceasul al nouălea, Vecernia, urmată de Pavecerniţă. Multe maici de aici purtăm nume cu rezonanţă biblică, istorică, mult mai îndepărtată. Înaltpreasfinţitul a ţinut la lucrul acesta, ca să nu se piardă numele primelor creştine. În această pustie nu ne este frică de nimc, pentru că Dumnezeu ne poartă de grijă“, ne-a mărturisit cuvioşia sa.

După câteva clipe de veşnicie petrecute la Sita Buzăului, pornim spre casele noastre ceva mai despovăraţi de griji, nu înainte de a mai căuta încă o dată spre corabia aceea albă, care navighează prin fiordurile cerului...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!