Editorial
Tăcerea în epoca cuvintelor

Tăcerea în epoca cuvintelor

Gabriela Zamora, 11 Martie 2018

Dacă ar fi să caracterizăm scurt contemporaneitatea, am spune că este comunicare. Totul gravitează, astăzi, în jurul comunicării, ca mijloc de a stabili legături. Cât mai multe și cât mai rapid posibil. Tehnologia digitală, văzută de artizanii ei ca o extensie a „rețelelor neuronale", a deschis orizonturi noi comunicării. Paradoxal, digitalizarea nu este despre tehnologie, ci despre schimbarea modului de a gândi, a acționa, a fi. Altfel spus, despre transfigurarea omului în comunicare prin digitalizare. Suntem cu toții „conectați", receptori și întreținători deopotrivă ai debitului informațional. Fiecare are ceva de spus, de explicat, de arătat, de dezbătut, de comentat. A comunica a devenit un fel de a fi.

Încercând să explice modul cum schimbă tehnologia digitală omul și, implicit, spațiul în care se desfășoară, părintele teoriei activității comunicative, filosoful și sociologul german Jürgen Habermas, observă că digitalizarea nu rezolvă problemele „vieţii publice". Internetul nu „ştie" deocamdată cum să le abordeze, ba mai mult „distrage atenţia şi risipeşte". Poate că Internetul extinde informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod raţional „interesul public" este mult mai complicată, susține Habermas.

Oricum, în lumea de astăzi, bogată în cuvinte mai mult sau mai puțin importante, utile sau pozitive, cea mai mare provocare devine tăcerea. Nu tăcerea ca absență, apatie, indiferență sau neștiință, ci tăcerea care spune mai mult decât vorbele, care oferă înțelesuri, dar și comuniune sau, cum ar spune Habermas, care articulează interesul comun în spațiul public.

Oamenii tăcuți vorbesc prin tăcerea lor sobră, aflăm din omiliile monahului Moise Aghioritul, care încearcă să pună în valoare „tăcerea cea bine grăitoare" într-o societate în care cuvântul a decăzut în minciună, denigrare, lingușire, violență. Aceștia tac nu pentru că nu știu să vorbească, din rea-voință sau îngâmfare ascunsă, ci din simțirea smerită că nu au ceva important de spus. Astfel, pur și simplu, tac. Când însă chiar vorbesc, lasă cuvânt plin de conținut.

Cum poliloghia este un fel de a fi în zilele noastre, la fel ar putea fi tăcerea. Cine are voința de a dobândi tăcerea se va bucura nespus de roadele sale, în această viață, întrucât tăcerea „acoperă căutările, nesomnul, chiar și descoperirile savantului înțelept", potrivit monahului Moise, dar mai ales în cea de dincolo, căci tăcerea este „limba care se va vorbi în veșnicie".

Dacă zarva cuvintelor ne istovește, să cultivăm, așadar, tăcerea ca răgaz de a pune ordine în minte și în viață, ca întărire a credinței în Dumnezeu, ca râvnă în dobândirea smereniei ce înalță, și niciodată nu coboară, ca mod de a face loc celuilalt să își exprime durerea, ca răspuns bun la răutățile din afară, ca întărire în iubire și sporire în compasiune, ca măsură a mărinimiei sufletului... Tăcerea care nu însingurează, ci zidește mai mult decât cuvintele.

Clipele de tăcere săvârșesc marile minuni, faptele eroice ascunse, tainicele revolte personale, cunoștința cu sinele nostru necunoscut.

De ce nu am alege o transfigurare a omului în comunicare prin tăcere.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!