Religie şi ştiinţă
Taina lumii sensibile este în noi înşine

Taina lumii sensibile este în noi înşine

Fiecare sărbătoare creştină ne invită la un alt fel de a fi, la un alt mod de a privi lumea, materia şi viaţa. Acestea se petrec şi în cazul Naşterii şi Botezului Domnului, sărbători importante, situate la începutul şi la sfârşitul anului calendaristic. Avem de-a face, în cazurile acestea, cu o adevărată revoluţie a înţelesurilor despre lume şi viaţă. Însuşi Dumnezeu, prin lucrarea Lui, înnoieşte premisele unei înţelegeri cuprinzătoare a materiei lumii, trupului şi sufletului omenesc, descoperindu-ne felul în care El lucrează în toate pentru noi. 
 
Este adevărat, deodată cu înţelesurile profunde ale sărbătorilor, în zilele libere dintre ani, se înmulţesc şi ofertele de divertisment, sunt mai insistente şi invitaţiile pentru petrecerea relaxată a timpului liber. Încordarea spiritului pentru o privire pătrunzătoare, care să întrevadă înţelesurile adânci ale lumii, materiei şi vieţii, este dificilă. Asimilarea sensurilor metafizice sau existenţiale, în cele câteva zile de viaţă care leagă anii calendaristici între ei, e cumva îngreunată de alaiul concediilor şi petrecerilor. 
 
Dar chiar şi aşa, în zilele dintre ani, tensiunea între existenţa plată, închisă în sensibil şi năzuinţa care împinge spiritul dincolo de ea se resimte încă. Surprinzând pe poteca ce leagă anii trecerea grăbită a timpului, amărăciunea că nu-l putem opri în nici un fel e aproape inevitabilă. Nu e în puterea omului să stăpânească clipele şi anii, şi prin aceasta suntem nevoiţi să restrângem toate celelalte pretenţii pe care le-am putea avea asupra lumii şi vieţii.
 
Ei bine, sensibilizaţi de astfel de constatări obişnuite pentru finalul şi începutul fiecărui an, ne deschidem poate mai uşor către dimensiunea spirituală a vieţii. Grăbiţi de timp, în mănunchiul de zile dintre cele două sărbători mari, Naşterea şi Botezul Domnului, avem şansa să ne dezlegăm ancora vieţii de lume, ca să refacem legătura ostenelilor din anul trecut şi din cel ce vine, cu eternitatea luminoasă a cerului. 

Adâncimile duhovniceşti ale lumii se văd mai bine  la distanţă de ea

Dar adâncimile spirituale ale lumii, care ne-ar putea ridica mai presus de ea, nu ies la iveală oricum. E nevoie de un alt fel de a privi lumea. E nevoie de o minte ageră, neataşată emoţional de lucrurile lumii, curăţită de amintirile consumului pătimaş. E nevoie de simţuri sprintene, eliberate de abundenţa stimulilor şi senzaţiilor, de un suflet netulburat de întrebuinţarea excesivă a lucrurilor sau de dorinţe pătimaşe. Despre acest fel de vieţuire, experienţa filocalică se exprimă fără echivoc: fără o anumită dezlegare de lume şi de materia ei, nu e posibilă sesizarea înţelesurilor lor spirituale. Întreaga teologie patristică condiţionează vederea duhovnicească de despătimire.
 
În acelaşi timp, planul vieţii concrete îngreunează mult perceperea acestor înţelesuri. 
 
Consumerismul, societatea spectacolului, cultura reclamelor publicitare intensifică, fiecare în parte şi toate la un loc, o anumită viaţă trupului, suprasolicitând echipamentul lui senzorial, propunând de fapt drum în celălalt sens. Şi fiecare zi în care alegem să trăim în felul acesta, exclusiv biologic, diminuează tot mai mult dispoziţia spiritului pentru un efort interior către adâncimile metafizice ale vieţii şi către înălţimile ei duhovniceşti. Experienţa consemnată în textele filocalice indică modul cum un anumit fel de a privi, o manieră în care alegem să receptăm lumea devin obişnuinţe, pe măsură ce trăim aceste situări ale noastre, restrângând tot mai mult agerimea şi supleţea minţii, uşurinţa ei de a cuprinde adâncimile sau subtilităţile înţelesurilor duhovniceşti din lume. 

Fizica produce o breşă spectaculoasă în zidul lumii sensibile

Totuşi, chiar aşa, afectată de păcatul primordial şi acoperită de spectacolul actual al culturii de consum, lumea în care trăim, creaţie divină, nu şi-a epuizat lecţiile spirituale. Şi astăzi, 
într-un mod surprinzător poate, putem constata că nu s-au înmulţit doar invitaţiile către o viaţă confortabilă, către experienţa senzorială a consumului nestăpânit. Au crescut în acelaşi timp şi indiciile către înţelesurile spirituale ale existenţei şi mai multe şanse să întrevedem, uneori chiar în datele sensibile, mistere care depăşesc înţelegerea şi ne îndeamnă la reflecţie. Avem parte, s-ar putea spune, de un soi de complementaritate a vieţii: s-au înmulţit ofertele sensibile pentru trup, dar s-au deschis şi multe ferestre, unele chiar în materia lumii, pentru spiritul omului. Au ieşit acum la iveală realităţi odinioară ascunse, dimensiuni ale vieţii uitate o vreme, trezind în spirit întrebări răscolitoare, chiar în evul spectacolului mediatic, în miezul culturii de consum. Şi, într-un mod neaşteptat, una din spărturile mari, prin care, privind acum în adâncul materiei, vedem lecţiile spirituale ale Creaţiei, a produs-o chiar o ramură a fizicii. S-a produs deja de un secol, şi „făptaşul“ e mecanica cuantică.

Constituenţi fundamentali: proprietăţi stranii şi vid cuantic

Mecanica cuantică afirmă că particulele elementare care compun lucrurile şi trupurile noastre nu sunt simple granule materiale. Ele dovedesc, în anumite condiţii, şi proprietăţi ondulatorii. Fizicienii afirmă că ambele trăsături caracterizează cuantele, cu toate că la scara naturală, aceste proprietăţi sunt incompatibile. 
 
Pe de altă parte, mecanica cuantică provoacă şi mai mult. Un efect specific, tunelarea cuantică, ilustrează situaţia ei paradoxală. În planul vieţii noastre ştim că o piatră nu poate trece printr-un geam decât dacă e aruncată suficient de tare ca să-l poată sparge. La nivel cuantic, lucrurile stau altfel. Dacă piatra şi geamul sunt înlocuite cu un electron şi un potenţial electric, se constată un comportament diferit. Există situaţii când electronul are suficientă „energie“ pentru a „sparge“ bariera, şi e totuşi respins, dar şi cazuri când el nu are o energie necesară, dar apare totuşi pe partea cealaltă a barierei fără să spargă «geamul»! Dar în fizica cuantică e valabil şi principiul de incertitudine, formulat de Werner Heinsenberg (1901-1976), care afirmă că e imposibil să precizăm poziţia şi impulsul unui sistem cuantic în acelaşi timp. Cunoaşterea, aşadar, e limitată. 
 
În fine, mecanica cuantică afirmă natura energetică a materiei. Lucrurile şi trupurile noastre sunt făcute din mici pachete de energie! Mai mult decât atât, cercetarea a arătat că atomii sunt mai mult vid decât substanţă şi că înseşi energiile şi interacţiunile acestei lumi sunt forme de vid1.

Paradoxul intră în ştiinţă pe scara de serviciu

Cu date de acest fel, raţiunea omului face, pentru prima dată în istoria ştiinţelor, exerciţiul unirii contrariilor, al suprapunerii complementarităţilor, iar aceasta, sub presiunea dovezilor culese din materia lumii. La întâlnirea cu ele, mintea e forţată să cuprindă într-o panoramă de această dată aspecte odinioară opuse sau disjuncte, unindu-le într-o realitate paradoxală. Dar teologic, s-ar putea spune că în felul acesta omul se apropie de putinţa acceptării antinomiilor mai răscolitoare ale credinţei. Lumea şi materia ei, în felul lor, ne pregătesc şi ne învaţă astăzi să credem incredibilul. Teritoriul cuantic se constituie într-un preambul către o înţelegere metaraţională a lumii, ca o treaptă care îl reînvaţă pe om să creadă că imposibilul e posibil, că inimaginabilul se petrece chiar în imediata noastră vecinătate, într-un fel mai presus de înţelegere. De aceea, teologia vede materia lumii, la fel ca şi universul întreg, ca pe «o piatră pe care omul este chemat să îşi ascută simţurile», după formularea părintelui Dumitru Stăniloae, şi, chiar mai mult, o piatră pe care să ne subţiem ascuţişul raţiunii, încât să ajungem la înţelegeri tot mai profunde, mai cuprinzătoare.

Chipuri sensibile despre materia transfigurată 

Pe de altă parte, o privire inspirată de teologie întrevede, în datele mecanicii cuantice, chipuri ale materiei transfigurate, pe care reflecţia teologică o anunţă în eshaton, la învierea de obşte. Fizica descoperă că materia din lucrurile ce ne înconjoară are însuşiri înrudite cu cele ale spiritului, care o scot de sub auspiciile determinismului. În abisurile materiei, componentele ei fundamentale nu se comportă la fel ca lucrurile pe care le avem la îndemână, în planul experienţelor sensibile. Fiecare component e răspândit peste tot, câtă vreme nu este vizualizat, şi iese la iveală când omul îl măsoară, sub radiaţia discretă a unei «lanterne» minuscule. 
 
Într-o lectură spirituală, această comportare sugerează că materia poate primi, în structurile ei subţiri şi în legităţile ei subtile, proprietăţi noi, spirituale, care scapă privirilor şi cugetării noastre acomodate la sensibil şi contingent. De aceea, cu o îndrăzneală remarcabilă, părintele Dumitru Stăniloae, într-o epocă întunecată de materialism, leagă reflecţia teologică despre materia transfigurată chiar de proprietăţile paradoxale ale materiei sensibile (!), descoperite de fizica cuantică: „Noi vedem, scrie părintele Stăniloae, că există acum o materie tânără şi o materie bătrână, o materie sprintenă şi plină de forţă şi tânără devine bătrână mai ales în organisme. Materia universului înviat şi a trupurilor înviate va fi o energie veşnic tânără, diafană, transparent perfect şi de mare fineţe a frumuseţilor stărilor şi mişcărilor spirituale, fără a înceta să aibă capacitatea unor forme şi o consistenţă. Formele vor fi expresia cea mai fină a stărilor spirituale, iar consistenţa va fi plină de elasticitate, pentru a folosi tot nişte termeni din lumea de acum. Universul prefăcut va avea astfel o frumuseţe negrăită, de mare fineţe şi adâncime, expresivă, şi trupurile, la fel, dacă frumuseţea sensibilă constă în transparenţa infinitei complexităţi a spiritului prin formele materiei, în transfigurarea materiei de către bogăţia infinită a dimensiunilor spiritului“2.
 
Dintr-o perspectivă teologică, reflecţia omului cucerit de teritoriul senzorial se poate deschide prin fizica cuantică, lărgind înţelegerea pentru o materie transfigurată, de data aceasta. După Înviere, Trupul lui Hristos e transfigurat, înzestrat cu proprietăţi noi, libertatea spiritului nemaifiind îngrădită de spaţialitate, temporalitate sau de opacitatea materiei. După Înviere, Hristos trece cu Trupul prin uşile încuiate, arătând transparenţa materiei transfigurate, însuşirile ei spiritualizate. La Întruparea şi Botezul Lui, dar şi la Schimbarea Lui la Faţă şi mai ales după Înviere, Trupul lui Hristos ne arată capacităţile materiei de a primi în ea Duhul Sfânt şi lucrarea deplină a energiilor dumnezeieşti. Avem de-a face cu o situaţie excepţională a materiei, care anunţă slava în care vor intra şi trupurile sfinţilor, după cea de-a doua venire a lui Hristos.

Trupul lui Hristos, adâncimile materiei şi înţelesurile ei duhovniceşti

Nici o îndeletnicire omenească nu a scos la iveală, de-a lungul timpului, atâtea proprietăţi neaşteptate ale materiei cum a făcut-o ştiinţa ultimului secol. Comportarea ei paradoxală, faptul de a purta însuşiri complementare sau substratul ei energetic, modul cum este constituită din acest vid energetic misterios ne dezvăluie o materie cu însuşiri ieşite din comunul experienţei noastre sensibile. 
 
În acelaşi timp, nici o religie nu a îndrăznit atât de mult, nici o spiritualitate a lumii nu a afirmat o sfinţire atât de profundă a materiei aşa cum o face creştinismul. Nicăieri materia lumii sensibile nu urcă la o înălţime duhovnicească atât de mare, nu e încărcată spiritual, nu dobândeşte o transparenţă atât de mare pentru spirit ca în creştinism. Nicăieri în strădaniile omeneşti, nici în reflecţiile înalte ale filosofiei, nici în îndrăzneţele mişcări ale spiritului din poezie şi din celelalte creaţii omeneşti (cu toată libertatea de mişcare a ideilor pe care o permit în spirit imaginaţia şi creativitatea umană), materia nu ajunge să fie imprimată atât de mult cu puterile duhovniceşti ale harului şi să fie însărcinată cu atâtea lucrări din partea spiritului, aşa cum se întâmplă în creştinism, în Trupul lui Hristos. 
 
De aceea, ţinând seama de Întruparea lui Hristos, Ortodoxia mărturiseşte destinaţia materiei lumii, împlinită mai întâi prin viaţa Lui, El având un Trup real şi un Suflet omenesc la fel ca şi noi, afară de păcat. Aceasta se vede la Învierea Lui, întrucât materia e ridicată la un rang al cărui înţeles şi a cărui înălţime spirituală sunt fără precedent în toate strădaniile omeneşti anterioare, poetice, filosofice sau religioase.
 
„Creştinismul, afirmă părintele Stăniloae, crede în orice caz într-o veşnicie a materiei, a unei materii nestingherit transfigurate de puterea şi bogăţia infinită a vieţii spirituale şi de energiile divine. Creştinismul admite un fel de materialism mistic (s.a.), cunoaşte o sfântă materie (s.a.). Căci sfânt este trupul Domnului prin a cărui primire se sfinţesc şi trupurile noastre.“3 În lumina acestei destinaţii înalte a materiei lumii, înţelegem cum fiecare component al universului este chemat să devină o biserică4.
 
Nicăieri nici o reflecţie filosofică, poetică sau religioasă nu a legat atât de strâns giganticul Univers şi întreg destinul său de om, de trupul şi de viaţa acestei fiinţe fragile. Creştinismul o face, pe temeiul că omul recapitulează întreg Universul sensibil, întreaga Creaţie în trupul şi sufletul său, iar prin Întrupare, Hristos uneşte pe om cu Dumnezeu, dezvăluind drumul îndumnezeirii Creaţiei, care devine acum posibil prin îndumnezeirea omului.

Taina trupului şi a vieţii omeneşti

În fine, datele mecanicii cuantice deschid şi o altă perspectivă, în care se întrezăresc minunea vieţii şi taina trupului omenesc. Omul trăieşte în fiecare zi cu trupul, având o existenţă întrupată, vieţuind, cum constată mai multe abordări fenomenologice, într-o lume receptată prin trup, de întreg echipamentul senzorial. Cu toate acestea, conştientizăm prea puţin misterul vieţii şi al trupului. 
 
Dezvăluind faptul că materia este mai mult vid decât substanţă, mecanica cuantică provoacă şi mai mult reflecţia cu privire la trup şi la viaţă. Sunt formulate întrebări dintre cele mai grele, care încarcă tensiuni imposibile, irezolvabile, peste toate explicaţiile deterministe sau materialiste cu care ne-a obişnuit ştiinţa.
 
Cum e posibilă alcătuirea lucrurilor, a trupului şi a creierului, şi mai ales cum e posibilă conştiinţa, câtă vreme avem de-a face cu entităţi cuantice care, compunându-le pe toate acestea, sunt în acelaşi timp mai mult vid decât substanţă? 
 
Umanitatea încă nu a făcut travaliul introducerii acestor mistere pe tabla zilnică a reflecţiei despre viaţă, încă nu le-a asimilat în înţelegerea şi reprezentarea trupului omenesc şi a vieţii. Însă aceste descoperiri arată că cele mai mari taine ale universului sensibil nu sunt în depărtările lui sau în trecutul lui, ci în chiar trupul omenesc, în realitatea aceasta trăită zilnic, constituită din forme de vid cuantic, de energie subtilă şi care conferă totuşi vieţii noastre o configuraţie sensibilă! Omul încă nu a metabolizat aceste descoperiri, nu le-a inserat în reflecţia lui, nu a învăţat încă să-şi însuşească descoperirile scandaloase şi miraculoase făcute în fizica secolului trecut. Trăim o viaţă în care nu am rafinat încă percepţia şi înţelegerea lumii şi nici nu am conştientizat pe măsură darul extraordinar al vieţii noastre conştiente, deşi în lucruri, în lume şi în trupul nostru materia e mai mult vid decât substanţă! 
 
Deşi fizica afirmă răspicat proprietăţile energetice şi structura particulelor fundamentale care ne alcătuiesc trupul, care sunt mai mult vid decât substanţă, omul întâmpină încă mari dificultăţi în a accepta că trupul lui poate fi pătruns de energiile spirituale, că el are o existenţă întrupată, dar e chemat la îndumnezeire. 
 
Interiorizarea realităţilor paradoxale ale ştiinţelor, inserarea, în conştiinţa noastră, a acestor descoperiri noi, ideea că materia e energie, că e permeată de spirit, că ea are deja caracteristici ce sugerează o sprinteneală spirituală, nu se face cu uşurinţă. Aceasta, pentru realitatea descoperită de fizicieni, e împotriva indicaţiilor date de simţuri, e diametral opusă unei raţiuni nespiritualizate. 
 
Pe de altă parte, simpla colectare a datelor ştiinţifice încă nu oferă omului un sens, o explicaţie cuprinzătoare despre lume şi viaţă, care să îl includă şi pe el, cu nevoile şi năzuinţele sale. În viziunea teologiei, abia prin despătimire şi prin experienţa credinţei omul ajunge să cuprindă cu uşurinţă toate aceste paradoxuri, ridicându-se prin toate către Dumnezeu, cu ştiinţa că viaţa este drumul către întâlnirea cu El, cu credinţa că va primi şi alte înţelesuri, chiar „mai mari decât acestea“.
 
note
 
1 John Barrow, Mic tratat despre nimic, Editura Tehnică, 2006, pag. 280.
 
2 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 6, în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, pp. 281-282.
 
3 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 282.
 
4 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 8.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!