Taina omului actual, de la chirie la proprietate

Diac. Cosmin Daniel Pricop, 26 Ianuarie 2009

Majoritatea posturilor de radio din ţara noastră difuzează de ceva vreme, cu o frecvenţă indiscutabilă, o melodie de creaţie recentă, care iese în evidenţă, cel puţin din perspectivă creştină, nu atât prin ritmul şi melodia oarecum asemănătoare trendului adoptat şi de celelalte creaţii muzicale contemporane, ci în special prin mesajul pe care îl transpune şi în acelaşi timp îl propune. Sinteza conţinutului textual constituie în acelaşi timp o sintagmă cu o concomitentă valoare constatativă, care la o analiză mai profundă capătă conotaţii tragice. Sunt ca un hotel reprezintă, dincolo de cea mai nouă şi mai cool găselniţă a noii generaţii care face muzică, o descoperire stranie cu reverberaţii dure în peisajul antropologiei sau mai degrabă teandriei creştine, cel mai probabil involuntară, dar ceea ce este esenţial adevărată şi perfect valabilă pentru evoluţia omului actual este expresia omul hotel sau omul ca un hotel, care vizează, fără doar şi poate, mai puţin latura exterioară, carnală sau văzută a umanităţii, şi mai mult dimensiunea sufletului omenesc veşnic, dar relativizat constant, adică adaptat noilor tendinţe ale societăţii. Omul, împreună cu sensul, structura şi statura lui, este diluat pentru o mai bună, zice-se, comprehensiune. Înţelegem omul simplificându-l, atomizându-l şi analizându-l microscopic, ca şi cum metoda reducerii fiinţei la fire s-ar preta de minunea adevăratului înţeles macrocosmic al fiinţei antropice. Ne analizăm devalorizându-ne, ne studiem banalizându-ne şi ne definim limitându-ne. Drama detăinuirii noastre (adică a izgonirii minunii din om) este potenţată de seninătatea mărturisirii şi acceptării situaţiei fără prea multă împotrivire. A cânta sunt ca un hotel denotă nu doar împăcarea cu ideea, ci mai mult bucuria nemăsurată, nefirească şi neîntemeiată de a atinge un asemenea grad pe scara şi scala evolutivă a contemplativităţii nativ-dăruite umane. Procesul complex al devalorizării umane priveşte primordial taina sufletului ca cea dintâi valoare („Ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?“ Mc. 8, 37) şi este declanşat, activat şi susţinut de inaptitudinea zidirii temeliei pe piatră (Lc. 6, 48), chiar dacă la o primă vedere hotelul pare o construcţie stabilă şi trainică. Existenţa de tip hotelier reclamă în primă instanţă închirierea omului ca trup, degradantă, dar, totuşi, nu cea mai semnificativă (poate doar pentru acei dintre oamenii actuali care supraapreciază nefiresc senzorialul). Turismul spiritualităţii înglobează inevitabil şi este găzduit, la rându-i, de camerele fiecărui om-hotel, care în acest context este supus unui risc întreit. În primă instanţă intrăm sub incidenţa legii cantitativului necontrolat, prin intermediul căreia, în calitatea noastră de hotel căutător de câştig, primim în noi înşine tot soiul de turişti, mai mult sau mai puţin pretabili profilului aşezământului ospitalier, adesea chiar prea ospitalier, de care se bucură toţi necunoscuţii. Şederea se petrece într-o spaţiotemporalitate atât de scurtă, nu insignifiantă, încât este imposibilă o cunoaştere care să ofere şi perspectiva adevărată a lucrurilor. Graba de a cunoaşte implică grăbirea plictiselii. Altfel spus, plăcerea câştigului momentan oferită de turişti din cele mai pestriţe zone şi moşteniri spirituale (nu neapărat duhovniceşti) globale deformează percepţia reală asupra exhaustivităţii şi se impune în faţa statorniciei proprietăţii din motive practice. Este mai comodă, alimentând mai bine dorinţa nativă a omului după noutate. În al doilea rând, închirierea omului total, trup şi suflet, care presupune vehicularea ca antonim al dinamismului şi anulează constanţa, fundamentează conceptul incapacităţii cunoaşterii a ceea ce de fapt este al nostru şi a distincţiei valorilor, circumscrise tainei. Un al treilea risc vizavi de închirierea tainei se răsfrânge asupra onestităţii noastre sau, mă rog, asupra lipsei ei. Cu ce drept dispunem de sau asupra identităţii cineva-ului din noi, din moment ce sufletul (căci despre el era vorba) nu este nici propria creaţie, nici nu reprezintă o descoperire datorată şansei, ci este viaţă din marea Viaţă.

Închirierea faţă în faţă cu împroprierea. Chiria versus proprietatea. Misterul humei însufleţite, aşezat ca oricare alt produs pe o oarecare tarabă sau într-un oarece hotel din agora lumii de azi este departe de a viza, conform semnificaţiei recente, aspectul comuniunii. Nu dragostea pentru alţii condiţionează tratamentul capitalist de care se bucură personalitatea noastră, ci dragostea pentru noi. Hotelierii care mai sunt încă ancoraţi în real se pot gândi că, aproape invariabil, după turişti sau chiriaşi este necesară într-un final întotdeauna curăţenia. Care cade, mereu, în sarcina proprietarului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!