Editorial
Talentul este tragerea de inimă

Talentul este tragerea de inimă

Pr. Constantin Necula, 05 Noiembrie 2016

Sunt întrebat deseori de către părinții speriați ai unor copii cel puțin la fel de dezorientați, ca și de profesori de Religie ori preoți: "Ce să facem ca să ținem copiii în Biserică?" Și privesc către mine ca și cum aș fi un magician care vinde o poțiune specială, un soi de apă de trandafiri, bună la toate cele. Le răspund că ei nu pot face nimic. Mă privesc oarecum mirați, scandalizați, dacă nu direct supărați rău.

Copiii lor, tineri zâmbind a libertăți, mă privesc zâmbind pe sub mustăți, băieții, ori pe sub baticurile obligatoriu proțăpite pe frunțile înalte și visătoare, fetele. E limpede. Nici unii, nici alții nu se așteptau la așa un răspuns. Le spun mai apoi că nu cred că putem trage de copiii noștri să vină sau să meargă la Biserică. Nu înseamnă că le îngăduim să batjocorească Duminica prin somn prelungit, așe zați în lene și nătângeală! Dar e clar că au nevoie de odih nă, de liniște și creștere a intimității lor culturale. Că nu sunt roboți care funcționează pe reflexele unui soft generalizat, că nu simt nevoia să fie tratați și de familie așa cum o fac profesorii la școală ori polițiștii în trafic.

La Biserică nu mergi teleghidat și nici citind semnele de circulație ale altora. E nevoie de un feeling ce nu se poate naște din presiune și rușinare publică, nu se naște din ceartă și impunere. Mai ales dacă la capătul efortului său duminical ori eveni mențial e un „nene preot” care nu pricepe nici el ce anume se roagă, dacă oamenii din biserica-locaș sunt mai atenți la punctele tale slabe și la cele legate de geografia ta (de unde vii, ce faci...) decât la punctele tale pline de bucurie, care te aduc la Liturghie. Și-ți strică Duminica.

E o pedagogie întreagă pe care am pierdut-o pentru că am crezut mai mult în orgoliile noastre edu - caționale și în forțele noastre de știință pastorală decât în bunul-simț al bătrânilor noștri. Pentru Liturghie te crești în fiecare zi a săptămânii. Și copiii tăi te văd crescând. Așa cum o făceau bătrânii cu fiecare dimi neață, prânz ori apus de soare.  

Petre Pandrea consemna: „Talentul este tragerea de inimă”. Subscriu. În sensul că talentul trage din inima ta viață și, în funcție de izvorul de viață la care te cuplezi, primești Viață sau viețuire anostă. De aceea când te văd copiii rugându-te, plinind cu bun-simț obligațiile din casă și din familie - vai, atât de uitatele noastre reciprocități gospo - dărești! -, vor fi și ei gata să te urmeze. Când te vor vedea respectându-ți părinții, frații și soția ori soțul, vor intra ei înșiși în astfel de rețele ale omeniei. Sigur, cu excepția anilor adolescentini, re - voltați pe tot ceea ce sistemic li s-a propus ca fiind viața lor. Ei nu vor asta. Ei vor viața lor așa cum o gândesc și o măsoară ei cu privirea. Nici noi n-am fost altfel, oricât de mari ne dăm că noi am trăit altfel. Nu, în condițiile lor, pe care, culmea, tot noi le propunem ca fiind cele visate de noi, cum am fi reac ționat? Sigur că ne e greu să ne recunoaștem uneori învinși de puștii și puștoaicele noastre, sigur că suntem atenți la eticheta socială pe care ne-o pun vecinii de aproape ori de departe. Știm însă cine sunt copiii noștri? Sunt doar motivele pentru care am muncit, am spălat și am călcat? Sunt motivele pentru care mai suntem încă împreună cu „celălaltul” din apartament? I-am folosit pe post de puncte de sudură pentru construcția viselor noastre? Sunt cei care ne-au obstrucționat carierele și cărora le spunem: de n-ai fi fost, ce departe eram în firmă, în afacere, în viață?... Aici este și cheia pedagogiei participării la viața Bisericii. Nu. Nu-i nevoie să-i agățăm de noi, troliul plin de nevoi și mereu radar răsfă țului nostru, pentru a arăta comunității noastre că suntem buni creștini. Dumnezeu, Care le vede pe toate într-ascuns, vede și privegherile noastre la vreme de boală și emoțiile noastre la școală. Simte și știe că ne iubim copiii. Nu-i vrea abțibildul puterii noastre de convingere.

Aici este și misiunea profesorului de Religie. În a-i da argumente copilului pentru Duminică, în a-l crește om al Duminicii de fiecare zi. Obosit de multele așteptări ori frustrat că sunt prea pu ține, copilul de astăzi nu este altfel decât cel de odinioară ori mai puțin decât cel de mâine. Are nevoie fundamentală să fie iubit. Așa cum este. Ca un om-Duminică, dispus să tragă din inima lui energia talentului său. Ajutați-l să-și găsească vocația, cultivați cu el liniștea Duminicii! Și va fi Duminică!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!