Cele mai multe minuni relatate de textele literare hagiografice au ca subiect una sau mai multe vindecări: „Aproximativ nouăzeci la sută din toate minunile sunt preocupate de vindecarea bolilor oamenilor.
19 Apr, 2024
Tămăduirea care vine prin credinţă şi rugăciune
Grija faţă de cei suferinzi a fost practicată în mod constant de Biserică, scriitorii bisericeşti oferindu-ne nenumărate dovezi în acest sens. Mărturiile Sfinţilor Părinţi au rămas grăitoare peste timp pentru necesitatea şi rostul acestei nobile şi binecuvântate preocupări pentru mântuirea în Hristos.
De fiecare dată, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, în slujbele rânduite pentru tămăduire, prezenţa untdelemnului este indispensabilă. În Evhologhionul lui Serapion, de pildă, se găsesc două rugăciuni în care cerem de la Dumnezeu să dăruiască untdelemnului „putere vindecătoare ca prin gustarea şi ungerea cu el să înlăture (de la bolnav) orice temperatură şi orice lucrare a celui rău şi orice boală şi să se facă leac vindecător şi împărtăşirea din acest untdelemn să se facă mijloc de întărire“. Pe de altă parte, ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl: „să trimită peste untdelemn putere vindecătoare ca să fie celor ce se vor unge spre îndepărtarea a toată boala şi a toată slăbiciunea leac de alungare a oricărei puteri diavoleşti, spre alungarea oricărui duh viclean, spre alungarea oricărei temperaturi şi friguri şi a oricărei slăbiciuni, spre buna bucurie şi iertarea păcatelor, spre viaţă şi mântuire, spre sănătatea şi desăvârşirea sufletului, a trupului şi a duhului, spre întărirea desăvârşită“.
Boala, „o lecţie de la Dumnezeu“
Origen, vorbind despre darul preoţilor de a ierta păcatele, citează cuvintele Sfântului Iacob privind Taina Maslului, pe care le consideră drept argument autoritativ. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă nobleţea misiunii preoţilor care au puterea să renască creştinii la viaţa cea adevărată, iertând păcatele. Încă un exemplu despre însemnătatea rugăciunii la vreme de boală este relatarea Sfântului Grigorie de Nazianz despre boala tatălui său. „Pe toată durata bolii era copleşit de dureri. Singura lui uşurare era Dumnezeiasca Liturghie, în timpul căreia durerea înceta.“
Boala ne ajută să vedem unde ne găsim pe drumul vieţii. „E o lecţie de la Dumnezeu, fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră dacă o primim cu mulţumire de la El“, spune Sfântul Varsanufie. De boală nu te poţi folosi ca de o scuză, pentru a te odihni în urma eforturilor duhovniceşti. Poate că unii ar putea crede că boala şi neputinţa trupească împiedică lucrarea de desăvârşire, deoarece nu mai poţi lucra, nici realiza ceva cu propriile mâini. Cu toate acestea, „boala nu este o piedică“, spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului.
Tâlcuind parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De vin peste noi pedepse (necazuri), să mulţumim lui Dumnezeu prin căinţă, prin zdrobirea inimii şi prin deasă mărturisire. Iar dacă am făcut vreun păcat în viaţa aceasta, să-l ispăşim, ştergând întinăciunea cu toată râvna sufletului nostru“.
Tradiţia asistenţei sociale în Biserică
Cel care a pus în practică, pentru prima dată în istoria creştinismului, purtarea de grijă pentru bolnavi a fost Marele Ierarh şi Sfânt Vasile cel Mare. El este fondatorul Vasiliadelor, adevărate cetăţi de milă creştină. La început, a organizat un spital, un azil de bătrâni, o leprozerie, un orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii crescuţi acolo, diferite ateliere de lucru.
De la dânsul încoace, Biserica a pus în practică Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos pentru cei bolnavi, îngrijindu-se temeinic de înfiinţarea multor infirmerii, farmacii şi spitale. Slujitorii ei i-au îndemnat întotdeauna pe oameni, prin cuvânt şi faptă, să cerceteze pe cei bolnavi şi să-i ajute, după puterile lor.
Din documentele păstrate la mănăstirile din ţara noastră aflăm că bolniţele au existat pe lângă cele mai cunoscute aşezăminte monahale încă din veacurile XV, XVI. Un exemplu este bolniţa de la Mănăstirea Neamţ, unde era stareţ marele Paisie, care a condus în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea o bolniţă ce de fapt era mult mai veche. Avea cel puţin 200 de ani de existenţă.
S-au găsit informaţii despre o xenodochie care funcţiona la Mănăstirea Prislop în secolul al XIV-lea. Xenodochiile erau adăposturile pentru călători, care erau primiţi aici, hrăniţi şi li se dădea şi ajutor medical dacă era nevoie. Xenodochiile mai erau numite şi ospătării (de la ospitalitate, de unde şi cuvântul spital de mai târziu).
Primele spitale şi leprozerii din Ţările Române
La 1704, spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat în Bucureşti spitalul „Colţea“, primul din Ţara Românească. Acesta cuprindea 24 de paturi şi o farmacie. Al doilea spital construit în Bucureşti a fost spitalul „Pantelimon“, ctitorit de Grigorie Ghica al II-lea, între 1735 şi 1752, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. La început, avea 12 paturi „pentru cei ce ar pătimi de boale cronice“, aşa cum reiese din hrisov, iar un medic vizita bolnavii de două ori pe săptămână. În apropiere, Grigorie Ghica a construit o serie de clădiri, grupate în jurul unei bisericuţe cu hramul „Sfântul Visarion“, pentru izolarea bolnavilor de ciumă. Ceva mai târziu, în 1762, Alexandru Moruzi a ctitorit un nou spital pentru ciumaţi la Dudeşti, în apropierea Bucureştiului.
La Iaşi, domnitorul Constantin Racoviţă a întemeiat în 1757 spitalul „Sfântul Spiridon“, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. De la 30 de paturi, cât avea la început, în 1860, spitalul avea 280 de paturi şi administra 13 instituţii spitaliceşti din toată Moldova, fiind cel mai mare din Moldova. La Dragomirna, „bolnavii bătrâni şi cei slabi se aşezau în spital şi se încredinţau fratelui Onufrie, care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, avea o inimă plină de dragoste şi se pricepea cum să-i mângâie pe suferinzi, cu vorbe şi cu sfaturi duhovniceşti“, după însemnarea biograful Sfântului Paisie de la Neamţ. Nici Mănăstirea Secu nu a fost lipsită de astfel de lăcaşuri de tămăduire, aici funcţionând din vechime o bolniţă unde tratamentul se baza mai mult pe rugăciune şi un strict regim alimentar.
Bolniţele din Oltenia
Au existat bolniţe şi la multe dintre mănăstirile vâlcene: Bistriţa, Cozia, Horezu, Râmnicu Vâlcea, Dintr-un Lemn. Una dintre cele mai vechi bolniţe din această parte a ţării, atestată documentar, este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu. În documentele acestei mănăstiri s-au găsit însemnări despre vindecări de tifos, epilepsie şi chiar de ciumă. Bolniţa de la Cozia, din care azi se mai păstrează o singură clădire, a fost construită de Radu Paisie la 1542. Cea de la Horezu a fost ridicată de Maria Brâncoveanu. Întregul complex, înconjurat de ziduri, s-a construit odată cu clădirea bisericii, pentru a folosi drept locuinţă călugărilor bolnavi, preoţilor, precum şi pelerinilor. La această bolniţă au fost trataţi şi bolnavi veniţi din afara mănăstirii, dovadă fiind mormintele de mireni găsite în cimitirul vechi, în urma săpăturilor arheologice.
