Lumina educaţiei
„Tânărul care dorește să studieze în altă țară trebuie să-i cunoască istoria, tradițiile și cultura”

„Tânărul care dorește să studieze în altă țară trebuie să-i cunoască istoria, tradițiile și cultura”

Alexandru Ojică, 22 Aprilie 2017

Studiile în străinătate pot deschide oportunități la care nu te‑ai fi gândit vreodată, având o dimensiune formatoare. Întâlnirea cu alte culturi și mentalități este benefică pentru cel însetat de cunoaștere, iar anii de studii devin nu o amintire, ci o continuă dorință de perfecționare. Pentru părintele Constantin Pătuleanu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, anii de studiu în Halle, Germania, sunt importanți atât în activitatea pedagogică de la catedră, cât și în cea pastorală.

Care a fost motivul pentru care v‑ați dorit un doctorat în Germania?

La școala gimnazială din satul natal, în clasa a cincea, am început să învăț limba franceză, cu domnișoara profesoară Măicăneanu. Era tânără absolventă de facultate, iar noi eram prima ei promoție. Ne‑a fost și dirigintă. De la ea am deprins dragostea pentru limba franceză și mai ales dragostea pentru lectură. Dânsa mi‑a pus primul roman în mână. La seminar am studiat limba engleză, la facultate am continuat în special cu franceza, însă mi‑am dorit mult să învăț germana. În perioada studiilor doctorale, prin anul al II‑lea (1992), îndrumătorul meu de doctorat, părintele profesor Viorel Ioniță, m‑a recomandat părintelui Gheorghe Bogdan, consilier pe atunci la Sectorul de relații externe al Patriarhiei Române. Deși aș fi putut pleca în anul acela cu bursă în Anglia, în Franța sau în Grecia, am preferat să aștept încă doi ani pentru a pleca în Germania.

Ce v‑a impresionat în sistemul educațional german? Care îi sunt specificitățile? Nu atât în studiile doctorale, cât în mentalitatea întâlnită în procesul educativ din Halle.

La începutul studiilor mele doctorale la Universitatea Martin Luther Halle‑Wittenberg m‑am hotărât, deși nu era obligatoriu, să urmez și anumite cursuri. Am participat la cursurile de Noul Testament ale prof. Udo Schnelle (actualmente, unul dintre cei mai renumiți profesori de Noul Testament în Germania), la cursurile de Vechiul Testament ale prof. Hermann von Lips, la cursurile de limbă greacă și latină ale prof. Kratsch și, bineînțeles, la excelentele cursuri despre Bisericile Orientale (Ostkirchenkunde) ale îndrumătorului meu de doctorat, prof. Hermann Goltz. În germană, îndrumătorul de doctorat se numește Doktorvater (părinte de doctorat) și, într‑adevăr, prof. Goltz s‑a purtat cu mine ca un adevărat părinte. Niciodată nu m‑a apelat decât cu sintagma „părinte Constantin” („Vater Constantin”). Deși era profesor protestant, atunci când slujeam Sfânta Liturghie participa și dânsul. La miruit se închina, săruta icoana și mâna preotului. Când vorbea despre Biserica Răsăritului, despre teologia icoanei, despre Imnul acatist, era ceva ceresc în expunerea lui, te fascina pur și simplu. Ca student te îndrăgosteai imediat de profunzimea cunoștințelor, de elocința și de arta lui oratorică, de trăirea înaltă a adevărurilor de credință exprimate.

Care au fost dificultățile cu care v‑ați confruntat în Germania din punct de vedere educa­țional?

Cel mai greu lucru a fost, desigur, bariera lingvistică. Limba germană nu este tocmai ușor de învățat, unii au spus că de aceea s‑a inventat veșnicia, pentru a învăța limba germană... În general, limbile germanice sunt greu de asimilat, însă odată depășită bariera limbii, ți se deschid nebănuite posibilități de exprimare, de gândire și creativitate. Hochdeutsch (limba cultă) este de o frumusețe și de o poezie aparte. În orice caz, merită învățată pentru multe motive, dar mai ales îi va folosi cercetătorului pentru numărul mare de opere scrise în germană, în toate domeniile, dar și pentru nenumăratele traduceri din toate celelalte limbi. Nu cred că există ceva important scris în lume și să nu fi fost tradus deja în germană.

Apoi e greu să te hotărăști în care centru universitar să studiezi. Eu am dorit foarte mult să studiez la Heidelberg, întrucât este prima universitate din Germania (1386). Ajuns în Germania, am constatat că tinerii nu mai țineau cont de mult de istoricul unei universități, conta nu atât trecutul, fie el și glorios, al unei instituții de învățământ, cât mai ales specialistul, adică cel mai bun profesor în domeniu. Deci studentul trebuie să caute profesorul în funcție de specializarea, de tema pe care dorește s‑o abordeze, trebuie căutat așadar specialistul, profesorul îndrumător, care să te ghideze spre ținta propusă. Bariera culturală nu este nici ea de neglijat. Tânărul care dorește să studieze într‑o țară străină trebuie să cunoască istoria, tradițiile, cultura acelei țări, altfel va fi permanent un marginalizat.

Cum v‑au influențat studiile de acolo în formarea academică - astăzi sunteți profesor universitar, conduceți doctorate, în maniera de predare - și în relațiile cu studenții?

În primul rând am constatat în Germania o relație profesor‑student aparte, vreau să spun firească, pe care n‑am întâlnit‑o la noi. La noi, profesorul caută să impună bariere, în Germania, nu întâmplător, conducătorul de doctorat se numește Doktorvater și încearcă cu adevărat să ajute tânărul pe tot parcursul elaborării tezei de doctorat. Am observat că profesorii din Germania sunt caracterizați de o foarte strictă punctualitate (Pünctlichkeit). Pentru că au conștiința că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat. Profesorul de istorie bisericească, Arno Sames, intra sau ieșea de la curs cu atâta punctualitate, încât puteai să‑ți fixezi ceasul fără probleme, era ca un metronom. La un moment dat, mă aflam în spatele profesorului, care se îndrepta spre curs, și am observat că își încetinește pasul și discret își privește ceasul. M‑am uitat instinctiv la ceas și am constatat că, dacă nu ar fi încetinit pasul, ar fi ajuns cu câteva secunde mai devreme la curs, ceea ce pentru el ar fi fost de neconceput. Germanii, apoi, au un cult al muncii foarte prezent (Arbeitsamkeit) și o modestie (Bescheidenheit) exemplară. Sunt caracterizați, mai ales, de ordine (Ordnung) și disciplină, legate ambele de un dezvoltat simț al responsabilității (Pflichtgefühl). Profesorii își pregătesc cu multă responsabilitate și profesionalism cursurile și seminariile. Totdeauna rămân pe cât posibil la tema cursului. Poate nu ar fi chiar nepotrivit să spun aici că profesorul Karl Barth citea 40 de ore pentru a ține un curs de două ore. Studenții la rândul lor dau dovadă de aceeași responsabilitate când își pregătesc lucrările de seminar sau examenele. Nu în ultimul rând, aș aminti tenacitatea și statornicia (Standhaftigkeit) profesorilor și a studen­ților: când încep un proiect, îl duc cu temeinicie la capăt.

Dacă ar fi să rezumați experiența academică din Halle într‑o frază, care ar fi aceasta?

I‑aș mulțumi lui Dumnezeu pentru profesorii pe care mi i‑a scos în cale, pentru experiența din Așezămintele lui Francke (Franckesche Stift­ungen), de unde m‑am inspirat pentru activitatea mea didactică și misionar‑pastorală ulterioară. De altfel, în lumea studențească circulă un dicton care sună cam așa: Un student bun poate învăța și de la cel mai slab profesor, dar un student slab nu poate învăța nici de la cei mai buni profesori.

Care ar fi lucrurile bune din sistemul educațional românesc?

După părerea mea, sistemul românesc de educație mai are încă nevoie de multe reforme. M‑aș referi însă la sistemul de învățământ teologic, pe care‑l cunosc mai bine. Școlile de teologie au nevoie de înnoire (n‑aș folosi termenul de reformare/ reformă). Există astăzi în societatea românească și în Biserica noastră o preocupare intensă pentru îmbunătățirea calității învățământului religios din școli. Una dintre exigențele învățământului religios actual este dimensiunea academică, științific‑teologică, cunoașterea în general. Cea de‑a doua exigență, cel puțin la fel de importantă ca prima, este dimensiunea duhovnicească, tinzând către caracterul harismatic și spiritual al pregătirii teologice. Dacă se va merge pe ambele coordonate, vor exista șanse reale de înnoire duhovnicească a învățământului nostru teologic. Această dimensiune a fost propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos, Care vorbește despre necesitatea nașterii „din apă și din Duh”. Dimensiunea duhovnicească a fost trăită și împlinită în mod special de Părinții Bisericii de‑a lungul istoriei. Una dintre frământările fundamentale ale omului modern este cunoașterea realităților ultime ale existenței și mai ales cunoașterea lui Dumnezeu. Cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeu? Pe de o parte, cunoașterea despre Dumnezeu poate fi dobândită din cărți, din studiul naturii sau prin revelație; pe de altă parte, cunoașterea deplină a lui Dumnezeu nu poate fi dobândită în afara experienței trăite cu Dumnezeu, adică în afara unei relații vii și personale cu El.

În activitatea de preot, cum v‑a ajutat experiența anilor petrecuți în diasporă?

Cu siguranță că experiența acumulată în anii de studii mi‑a folosit în pastorație. Se știe deja că pastorația (și misiunea) în afara granițelor este mult diferită de ceea ce experiem în țară, unde parohiile sunt relativ compacte, oamenii vin la biserică, tradițiile sunt respectate. În afara granițelor lucrurile stau altfel, preotul trebuie să‑și adune credincioșii risipiți uneori pe spații foarte largi, trebuie să armonizeze diferitele tradiții, comunitatea nemaifiind compactă. Poți avea credincioși din toate zonele țării, cu tradițiile și obiceiurile specifice zonei de unde vin. E o adevărată provocare, dar și o permanentă îmbogățire, dacă ai știința pastorației autentice.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!