Oltenia
„Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă”

„Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă”

Cea mai recentă carte publicată la Editura „Mitropolia Olteniei” are ca titlu „Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă. Lucrarea mărturisitoare a Sfinţilor Ioan Cassian, Dionisie Exiguul şi Ioan Maxenţiu”, semnată de pr. Ioniţă Apostolache. Lucrarea se regăseşte în variantă bilingvă (română/engleză), beneficiind de un studiu introductiv semnat de Înalt­preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Elaborarea textului s-a făcut în cadrul unui proiect post­doctoral, finalizat de autor anul acesta la Institutul Ponti­fical din Roma, cu sprijinul Agenţiei Naţionale de Credite şi Burse şi Accademiei di Romania din Roma.

Lucrarea de față este un excurs bine documentat și argumentat asupra vieților și lucrărilor unor teologi daco-romani din Scitia Minor, activi în Constantinopol și la Roma, în secolul al V-lea - Sfântul Ioan Cassian, Dionisie Exiguul și Sfântul Ma­xen­țiu. Cercetând fondul de carte de la Institutul Pontifical din Roma, de la biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din Craiova, tânărul autor demonstrează că viața creștină emanată din Dacia romanizată a fost extrem de efervescentă, că s-a întemeiat pe valorile de credință ale lui Iisus, modelate eficient pe o fibră daco- romană care a avut un exercițiu îndelungat în promovarea moralei religioase.

Sfântul Ioan Cassian este evocat pentru rolul decisiv în organizarea monahismului apusean din epoca patristică, chiar dacă, structural și spiritual, a rămas fidel misticii intelectuale a lui Evagrie Ponticul. Prin lucrările „De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”, Conlationes Sanctorum Patrum XXIV”, acesta a fundamentat modul de organizare a aşezămintelor mănăstireşti cu viaţă de obşte şi a propus remediile împotriva celor opt păcate principale, abordând însă și teme esențiale pentru viața oamenilor, ca sărăcia, rugăciunea, castitatea etc. Întâlnirea lui cu Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol, a cărui evocare în De Incarnationem este unică, purtând emoția ucenicului, a fost fundamentală în construirea profilului mărturisitorului de credință ortodoxă, chiar dacă, după exilarea mentorului, Ioan Cassian s-a angajat într-un conflict cu Teofil, apărându-l pe Hrisostom. Ultima lucrare a lui Ioan Cassian este generată de interogația pe care a ridicat-o, la 428, Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, referitoare la numirea Maicii Domnului, ca antropotokos, hrisostokos sau teotokos. Lucrările monahului scit îl construiesc ca un veritabil apologet al hristologiei pe care el o mărturisește, spre sfârșitul vieții lui, în Cetatea eternă.

Dionisie Exiguul (cel mic, cel smerit), provenit dintr-o mănăstire de la malul Mării Negre, a experimentat credința ortodoxă la Constantinopol și apoi la Roma, unde a fost și dascăl de dialectică, la școala lui Cassiodor de la Viviarium. Știutor de greacă și latină, a efectuat traduceri și interpretări patristice precum Vita Pachomoni, De oficio hominis, Scrisorile Sfântului Chiril al Alexandriei sau a realizat însemnări cu caracter dogmatic, duhovnicesc, hagiografic și canonic, acestea regăsindu-se în cele 10 Prefețe ale traducerilor. Studiul de față evidențiază locul și rolul lui Dionisie Exiguul într-o Romă care nu beneficia de teologi specializați în limba greacă. Traducerile patristice soluționează, într-un fel, disputele hristologice pentru combaterea nestorianismului, autorul lucrării de față argumentând cu prefața traducerii Scrisorilor sinodale ale Sfântului Chiril al Alexandriei.

De asemenea, Dionysiana, o colecție de canoane traduse sau compilate de Exiguul, a rămas un text de referință (chiar dacă de început) pentru dreptul canonic în Biserica latină. Cu toate acestea, numele călugărului scit a rămas legat de preocuparea pentru cronologizarea creștină și pentru încreștinarea anului calendaristic, plasând ca moment de initio Nașterea Mântuitorului. Este meritul acestei lucrări evi­dențierea contribuției în acest sens a călugărului daco-roman, acesta rămânând cel de la care s-a dat ora exactă a calendarului creștin pentru toți frații noștri în credință de pe glob. Dar ceea ce este și mai relevant este că Exiguul, deși era cunoscător al cronologiei alexandrine, a apelat și la cunoștințele astronomice puse la dispoziție daco-geților lui Burebista, prin reforma lui Deceneu. Cu mai mult de 600 de ani înainte de activitatea lui Dionisie, geto- dacii erau instruiți ca, în evaluarea calendaristică, să contemple cele 12 semne ale zodiacului, creș­terea și descreșterea lunii, mersul planetelor, măsura cu care discul solar depășește suprafața pământului, să analizeze traseul celor 346 de stele în jurul polului ceresc. Implicarea cunoștințelor din tradițiile dacice într-o evaluare așa de importantă pentru viața întregii planete i-a determinat probabil pe susținătorii Sfântului Părinte să-i atribuie acestuia și gestiunea presupuselor Legi belagine - un codex pe care strămoșii noștri l-ar fi avut ca fundament al unei vieți etice, la care face referire Iordanes în Getica; istoricul grec îl prezintă chiar drept cod al pelasgilor - popor însemnat, tratat de istorici cu atributul dioi, adică divini. Deși nu există dovezi în sensul transportării acestora de la Arhiva din Constantinopol (unde a activat cu însărcinarea de arhivar Exiguul) la Roma, și nici referitoare la conținutul exact al lor, evidențiem că acestea, 45 la număr, evocă principii de viață atât de apropiate de pildele din Evanghelii, încât le-am putea încadra în marea literatură religioasă precreștină.

Concilierea dintre Răsărit și Apus, în problema hristologică, este abordată de autor și prin referire la activitatea mărturisitoare a altor călugări sciți la Roma, proveniți dintr-o chinovie din Scitia Minor, în mod extensiv la cea a liderului monahilor dobrogeni, Sfântul Ioan Maxențiu. Numit și Episcop de Tomis, a susținut proiectul monahilor sciți la Roma, despre care împăratul Iustinian a declarat că este cea mai bună soluție de a găsi pacea în biserică. În contextul secolului al V-lea, când Biserica își edifica principii, își lămurea neînțele­gerile principiale, Sfântul Ioan Maxențiu a reprezentat o cheie în care s-ar citi învățăturile despre Logosul înomenit.

Lectura acestei lucrări susține ideea că, prin călugării sciți mărturisitori la Constantinopol și la Roma, s-a construit o doctrină relevantă pentru specificul unei teologii a spiritualității daco-romane. Elementul de noutate al studiului îl reprezintă analiza și interpretarea, într-o manieră personală, a rolului celor trei monahi în organizarea vieții creștine, ei având anvergura unor șefi de școală ortodoxă. Din bionotele prezentate, reiese că ideile acestora au contat în diferitele decizii pe care îm­părații romani le-au luat referitor la religia ortodoxă, dar, mai ales, în configurarea unei profil spiritual daco-roman de excepție. Totodată, ei au structurat, anticipativ, și dimensiunea românească a existenței, cum spune părintele Dumitru Stăniloae, dar și sentimentul românesc al ființei, cum frumos a metaforizat conceptul de sacru Constantin Noica.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!