Patristica
Teologia, lucrare a Duhului Sfânt

Teologia, lucrare a Duhului Sfânt

Roger Coresciuc, 23 Ianuarie 2010

Sfântul Grigorie Palama este reprezentant al Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, dezvoltată în secole de experienţă duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Chiar dacă la nivel raţional este aproape imposibilă acceptarea a ceea ce la nivel experimental este întru totul posibil, teologia energiilor necreate rămâne fundamentul posibilităţii împărtăşirii de Dumnezeul Cel veşnic. De asemenea, chiar dacă de-a lungul timpului această teologie a fost considerată de multe ori o inovaţie, împărtăşirea de Dumnezeu rămâne o realitate neclintită. În aceeaşi mărturisire cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama afirmă că darul îndumnezeitor al Duhului, lumina necreată, este realitatea dumnezeiască care îi deschide omului posibilitatea de a gusta relaţia personală cu Dumnezeu.

Împărtăşirea de Dumnezeu

Provocarea imensă pe care teologia ortodoxă o adresează lumii contemporane prin această formulare participativă nu poate să rămână lumină ascunsă sub obroc. Este foarte adevărat că răspunsul la această provocare nu este unul facil. Departe de a fi o teologie a unei elite separaţioniste, experienţa lui Dumnezeu, a harului său, nu este totuşi un demers lipsit de o angajare fermă şi conştientă. Din păcate, apelul multor „teologii“ şi „teologi“ la simplitatea aşa-zisă a creştinismului primar îşi asumă riscul îndepărtării de o tradiţie isihastă extrem de vie timp de multe secole. Este extrem de actual îndemnul Sfântului Grigorie Palama: „Cine este împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela este departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că, dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?“.

Raţiunea încearcă să explice, experienţa propune. Este cazul tipic şi al disputei lui Varlaam cu Sfântul Grigorie Palama, dar şi al indiferenţei cu care uneori tradiţia experienţei harului lui Dumnezeu este minimizată. Poate fi dificil sau uşor a crea sisteme de gândire aşa-zis teologică, care pot oferi răspunsuri de farmacie la multele (şi îndreptăţitele de altfel) încercări ale raţiunii de a-şi explica necunoscutele vieţii şi legăturii cu Dumnezeu. Însă, aşa cum spunea Ava Dorotei, „Părinţii au spus că omul dobândeşte frica lui Dumnezeu având pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe sine, cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi, cum a trecut noaptea; apoi din neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu“. Căci se spune că un frate a întrebat pe un Bătrân oarecare: Ce voi face, Părinte, ca să mă tem de Dumnezeu ? Şi Bătrânul i-a răspuns: „Mergi, alipeşte-te de un om care se teme de Dumnezeu şi, din frica lui de Dumnezeu, învaţă şi tu să te temi de Dumnezeu“. La fel este şi în cazul isihasmului. Pus pe masa disecţiei, poate fi interpretat în cele mai felurite moduri. Asumat însă în plinătatea experienţei întregii Biserici, isihasmul - lucrarea rugăciunii întru liniştirea inimii şi a minţii spre unirea cu Dumnezeu - nu are cum să fie altceva decât imersiune în tradiţia şi experienţa tuturor Părinţilor care au bătătorit cu smerita lor cutezanţă calea împărtăşirii de Dumnezeu.

Vedere prin har

Iată cum tâlcuieşte Sfântul Grigorie, într-una dintre omiliile sale, posibilitatea comuniunii reale cu Dumnezeu (de reţinut că acest pasaj se găseşte în Omilii, şi nu în diferitele tratate îndreptate contra celor ce nu acceptau aceste realităţi; poate fi acesta un îndemn şi pentru predica actuală - recursul asumativ la teologia cea vie): „Taina cea mai înaltă a Crucii este atunci când omul e răstignit cu desăvârşire, murind păcatului şi trăind virtuţii. Iacov spune: «Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu». (Facere 32, 30) Unde sunt cei care urmează încă flecărelile fără noimă ale oamenilor cu faimă rea ce s-au arătat în vremurile noastre? Să audă ei că Iacov a văzut faţa lui Dumnezeu, şi nu numai că nu i s-a luat viaţa, ci, precum el însuşi spune, a şi fost mântuit. Oare sunt doi dumnezei? Unul a cărui faţă se arată vederii sfinţilor şi altul a cărui faţă este mai presus de vedere? Departe de noi asemenea blasfemie! Dar faţa lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar faţa lui Dumnezeu cea nevăzută este ceea ce se numeşte firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată înfăţişarea şi vederea. Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu izgoneşte din suflet patimile cele rele şi demonii care le insuflă, dar şi învăţăturile greşite“ (Omilia 11).

Sfântul Grigorie Palama a fost numit, în vremea sa, «Teologul cel nou». Iniţial, a fost numit aşa în mod peiorativ, de către adversarii isihasmului şi ai teologiei unirii omului cu Dumnezeu prin e-nergiile necreate. O mai bună traducere a acestui supranume ar fi «teolog inovator». Dincolo de neputinţele inerente într-o dispută de acest gen, şi care au generat astfel de atitudini din partea celor care nu acceptau o Tradiţie existentă şi activă de veacuri, cei care l-au poreclit astfel pe Sfântul Grigorie nu aveau cum să ştie că ceea ce pentru ei era obiect de râs în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei întregii Biserici va deveni nume puternic atribuit Sfântului: există mărturii care atestă că Sfântul Grigorie avea să fie numit pentru început Noul Teolog (aidoma Sfântului Simeon Noul Teolog), iar mai apoi avea să fie numit Al Doilea Hrisostom.

Inserarea în Tradiţie

„Necesar şi mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinţii, Apostolii, Profeţii, cu toţi prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât şi despre făpturi. Descoperirile altora, chiar de-ar fi adevărate, nu contribuie la mântuire. Să fim siguri că nimic din ce e necesar şi folositor la mântuire nu lipseşte în învăţătura Duhului Sfânt“ (Sfântul Grigorie Palama). Iată cum ne avertizează Sfântul Grigorie despre pericolul suficienţei. Aşa cum spuneam la începutul acestui articol, darul îndumnezeitor al Duhului, lumina necreată, este realitatea dumnezeiască care îi deschide omului posibilitatea de a gusta relaţia personală cu Dumnezeu.

Noul Teolog-Hrisostom trasează clar jaloanele experienţei: conştiinţa cadrului ecleziastic (şi aşezarea în smerenie la umbra Bătrânilor călăuzitori), debarasarea de maniera de a fi teolog în context instrumentalizat, curajul de a asuma teologia care ne provoacă de o manieră adeseori inconfortabilă. Este ceea ce câteva secole mai târziu avea să spună Cuviosul Paisie Aghiorâtul: „Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!