Oltenia
Teologia „tunicilor de piele” în antropologia ortodoxă

Teologia „tunicilor de piele” în antropologia ortodoxă

Pr. Ioniţă Apostolache, 07 August 2018

O altă consecinţă a păcatului strămoşesc, cu profunzimi teologice şi implicaţii antropologice mult mai adânci, se regăseşte în tema „tunicilor de piele” (gr.: dermatinoi chitones). Iată ce spune Sfânta Scriptură în acest sens: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci!...» De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâietoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Fac. 3, 21-24).

În mod evident această realitate existenţială în care se regăseau protopărinţii reprezintă în primul rând o întoarcere spre materie. Sfinţii Părinţi lămuresc însă şi mai mult această intensă materializare adamică, vorbind despre implicarea directă a Creatorului în actul „îmbrăcării” omului pământesc. După anumite influenţe gnostice, o parte din erminiile iudaice la acest text au asociat „tunicile de piele” cu trupul, definind astfel partea constitutivă a omului şi nu ceva adăugat ulterior. Sfinţii Părinţi arată foarte clar că „tunicile de piele nu reprezintă trupul (soma) omului”. Ei au în vedere noţiunea de „chip al lui Dumnezeu”, după care omul este dintru început zidit. Prin urmare, este vorba aici despre o adăugare antropologică şi nu despre ceva fiinţial şi organic. În primul rând, ele sunt asociate cu „mortalitatea biologică”(nekrotes), „privită ca cea de a doua natură a omului după cădere”. Metodiu de Olimp spune în acest sens că, prin hainele de piele, „omul se îmbracă cu mortalitatea (necroza)”, adaos pe care nu-l avea înainte de cădere. La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că, dacă înainte de păcat omul era „gol, scutit de purtarea pieilor moarte (nekron dermaton)”, după cădere, „mortalitatea (necroza) a fost adusă din natura vieţuitoarelor necuvântătoare asupra naturii create prin economie”.

„Frunzele vieţii materialnice”

Artizan al interpretărilor patristice, teologul grec Panayotis Nellas subliniază efectele imprimate în existenţa umană, după căderea în păcat, în legătură cu moştenirea „tunicilor de piele”. Sub incidenţa gândirii Sfântului Grigorie de Nyssa, el identifică mortalitatea ca trăsătură a „naturii iraţionale”. „Faptul că omul a fost îmbrăcat cu ea coincide cu faptul că a îmbrăcat natura iraţională, că de acum el trăieşte viaţa ei şi se caracterizează prin însuşirile ei.” Mai mult, această aplecare tot mai pregnantă spre natura grosieră a lucrurilor atrage după sine o alterare a „chipului lui Dumnezeu în om”. De aceea, „viaţa pe care hainele de piele au impus-o omului este moartă sau biologică, sau iraţională, fiindcă, în ultimă analiză, e materială. Hainele de piele sunt identificate de Sfântul Grigorie de Nyssa cu «frunzele trecătoare ale acestei vieţi materialnice pe care ni le-am cusut în chip rău (ca haine) dezbrăcaţi fiind de hainele cele proprii şi strălucitoare». Această materialitate îmbrăţişează întregul organism psihosoma­tic al omu­lui şi - merită să remarcăm încă o dată - nu se referă exclusiv la trup. Continuând pasajul de mai sus, Sfântul Grigorie determină «frunzele vieţii materialnice» ca fiind «desfătările, slava şi cinstirile efemere şi plenitudinile fulgerător ucigătoare ale trupului» şi în alt loc ca fiind «plăcerea şi irascibilitatea, lăcomia pântecelui şi neînfrânarea şi cele asemenea». Slava, cinstea, irascibilitatea nu sunt caracteristice ale trupului. Desigur, trupul a îmbrăcat hainele de piele, a devenit «dens şi solid», caracterizat de «această constituţie densă şi grea», în vreme ce la Înviere, când îşi va regăsi desăvârşit natura lui dinainte de cădere, «va fi reţesut», subtil şi aerian, va fi restaurat în frumuseţea lui cea mai bună şi dorită” (Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, ediţia a V-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2009, pp. 82-83).

Un alt teolog grec, este vorba de Nikos Matsoukas, aminteşte că prin hainele sau „tunicile de piele” Dumnezeu înlocuieşte acoperămintele pe care şi le-au cusut protopărinţii din frunze de smochin. „În mod independent de erminiile care s-au dat de către Origen şi Sfântul Grigorie al Nyssei, în special cele alegorice, aici este vorba despre debutul rezolvării dramei dincolo de promisiunea zdrobirii şarpelui, această proto­evanghelie a Genezei. Erminia pe care o dau Origen şi Sfântul Grigorie al Nyssei, în principal al doilea, este în acord cu premisele teologiei ortodoxe. Zdruncinarea relaţiei dintre Fiinţă şi nefiinţă îl conduce pe om spre viaţa stricăcioasă; însă aceasta este dirijată de legitatea cosmică a proniei dumnezeieşti, chiar a lucrurilor dătătoare de viaţă. De la această viaţă se va face mersul spre transfigurare şi desăvârşire” (Nikos Matsoukas, Teologie dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 155).

„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel de Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”

Tradiţia patristică siriacă a manifestat o evidentă preocupare pentru acest subiect. Accentul cade îndeosebi pe ieşirea omului din starea de goliciune duhovnicească şi de ruşine şi aşezarea lui dincolo de surogatele grosiere ale materiei, prin îmbrăcarea lui în „haina cea slăvită” a Tainei Sfântului Botez. În acest sens, unul dintre cei mai mari părinţi şi imnografi ai Bisericii siriene din primele veacuri, Sfântul Efrem Sirul, preia tema căderii şi o leagă de nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, care îi retrimite lui Adam „haina de slavă pentru a-şi acoperi goliciunea”. Alături de această frumoasă idee, Sfântul Efrem mai arată că Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului poate fi binefăcător şi păgubos deopotrivă: binefăcător celor care îl folosesc cu dreptare şi în ascultare de Dumnezeu şi păgubos pentru cei care îi smulg fructele şi le mănâncă pe ele cu mândrie. Prin urmare, cunoştinţa nu este nici bună, nici rea, ţinând numai de felul în care este impropriată şi folosită de fiecare om în parte. Sfântul Efrem se foloseşte de aceste ­imagini, pe care le încadrează într-o frumoasă erminie simbo­listico-mistică, pentru a descrie şi încadra perioada Postului Mare, „ca exemplu pe care Vechiul Testament îl arată în acest sens”. Nu în ultimul rând, gândul său se îndreaptă spre libertatea şi demnitatea omului căzut, pe care Dumnezeu alege să-l mântuiască, nu printr-un „decret divin”, ci prin faptul că „Dumnezeu Însuşi a ales să se «îmbrace cu omenitatea» prin întrupare, astfel încât să îndrepteze din nou omenitatea spre Sine”.

Haina de lumină a Duhului Sfânt

Parcursul de la cădere la ridicare se desăvârşeşte complet în dumnezeiasca Taină a Întrupării Mântuitorului Hristos. Pentru teologia siriacă, spaţiul sacru al restaurării omului căzut începe prin pogorârea Logosului înomenit în apele Iordanului. În această taină, omul cel nou se îmbracă în „haina de lumină” a Duhului Sfânt, lepădând de pe umeri greutatea materiei. Un alt mare imnograf al teologiei siriace, Iacob de Sarug, ne aminteşte că Adam şi Eva au pierdut haina strălucitoare a slavei dumnezeieşti prin cădere, deşi fuseseră odinioară îmbrăcaţi în Paradis în această mare cinste. Odată cu această haină strălucitoare, protopărinţii au pierdut şi perspectiva de a ajunge la „asemănarea” Ziditorului. Taina Botezului devine astfel posibilitatea de restaurare a omului dezbrăcat şi gol. În foarte strânsă legătură cu doctrina soteriologică, ­imaginea „hainei de slavă/lumină” este predilectă la Părinţii sirieni.

Pornind de la interpretarea iudaică a textului de la Geneză 3, 21, Iacob de Saroug afirmă că „Botezul îi dă înapoi lui Adam haina de slavă pe care şarpele o furase de la dânsul printre pomi”. La Botezul Său, Hristos „a aşezat haina de slavă pe fundul apei baptismale; a aşezat pod pentru ca noi să putem trece şi să o îmbrăcăm din apă”. Adresându-se creştinilor botezaţi, Iacob mai spune: „Aţi îmbrăcat în apă haina de slavă care a fost furată, printre pomi, şi acum cel rău este invidios pe voi: dacă veţi pleca urechea spre înşelătoriile sale, vă va dezbrăca, aşa cum a făcut odinioară cu strămoşii voştri.” Această „haină, sfântă de lumină, a fost ţesută cu foc şi Duh” în apa botezului. „Ea îl face pe cel care o îmbracă «mai alb decât zăpada», oferindu-i posibilitatea să se îmbrace în Hristos”. Prin urmare, Hristos şi „Duhul lui Hristos” stau laolaltă în aceeaşi neschimbată legătură (Sebas­tian Brock, „The Holy Spirit in the Syrian Baptismal Tradition”, pp. 80-81).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!