Cultură
„Ştiinţa de a mânui firul de aur“

„Ştiinţa de a mânui firul de aur“

Mariana Sturzu, 13 Februarie 2012

Drumul broderiei religioase, iniţial dezvoltată după tehnica şi modelele slavo-bizantine, ajunge, prin frumuseţea artistică şi îndemânarea meşteşugului, una dintre cele mai reprezentative ramuri ale artelor decorative la noi. Asemenea lucrări au fost create încă din cele mai vechi timpuri în cusăturile şi ţesăturile populare.

Lucrările sunt executate în cadrul mănăstirilor şi al atelierelor de curte. De-a lungul mileniului I au existat legături intense şi neîntrerupte ale românilor cu lumea romano-bizantină şi bizantină. Broderiile, ca de altfel şi ţesăturile, prezintă mai multe etape de dezvoltare. Motivul decorativ folosit la realizarea "fragmentului" de broderie găsit într-un mormânt din veacul al XI-lea de la Dinogeţia - Garvăn şi înrudirea tehnică cu cele mai vechi broderii cu certitudine româneşti justifică ipoteza că în răstimpul dintre secolele X-XIV trebuie să se fi petrecut, treptat, în etape care ne scapă din lipsă de dovezi documentare şi materiale, procesul de elaborare a ceea ce va deveni în secolul al XV-lea broderia românească.

Ca şi în pictura religioasă românească, tehnica brodatului a moştenit nu numai conţinutul iconografic şi concepţia generală, dar şi meşteşugul, "ştiinţa de a mânui firul de aur, pentru a reda efectele de umbră şi lumină", scoţând în evidenţă chipurile importante dintr-o compoziţie mai vastă, armonia coloritului, care în broderiile româneşti cuprinde o gamă mai vie şi mai largă de tonuri, caracterul statutar al figurilor, elegant drapate în costume antice, sunt esenţiale calităţi ale operelor locale, care au dus la continuarea broderiei bizantine pe tot cuprinsul ţării noastre, încă aproape două veacuri după căderea Constantinopolului.

Tradiţionalismul secolelor XV-XVI în Ţările Române

Făcând un scurt studiu comparativ între monumentele acestei arte a broderiei din Moldova şi Ţara Românească, ajungem la concluzia unor izvoare iniţial comune, al căror drum se desface însă foarte curând, chiar din prima jumătate a secolului al XV-lea. Unele particularităţi de ordin iconografic leagă de pildă mai strâns broderia moldovenească a secolului al XV-lea de aceea orientală (s-au studiat chiar legăturile broderiei moldoveneşti cu pictura capadociană). În Ţara Românească, broderia secolelor XV-XVI păstrează în mare măsură linia tradiţională, de factură bizantină în privinţa realizării veşmintelor liturgice. Din păcate însă, din secolul al XV-lea, nu ni se păstrează nici o piesă de broderie liturgică precis datată din Ţara Românească. Cele mai multe veşminte liturgice munteneşti, reprezentative pentru acest secol, au fost dăruite mănăstirilor sârbeşti şi athonite. În ceea ce priveşte secolul al XVI-lea, dacă ţinem seama de numărul pieselor păstrate şi totodată de numeroasele referiri documentare ce au în vedere daniile domneşti, se poate spune că broderia liturgică a avut în această perioadă un loc de referinţă în creaţia artistică din Ţara Românească. Aceste lucrări par a fi executate în atelierele mănăstireşti locale, după modelele caracteristice ţărilor ortodoxe din sudul Dunării, cu care Ţara Românească se afla în strânse legături. Nu putem vorbi de contacte directe cu Bizanţul, întrucât influenţa bizantină atestată de diferite aspecte ale civilizaţiei româneşti în secolele XIV-XV nu s-a exercitat decât într-o mică măsură în mod direct.

Broderie strict decorativă în secolele XVII-XVIII

În ceea ce priveşte broderia secolelor XVII-XVIII, în Ţara Românească, ultimul impuls dat de elementele unei renaşteri târzii, pe vremea Cantacuzinilor şi a lui Constantin Brâncoveanu, a înlesnit supravieţuirea acestei arte capabile de opere decorative valoroase un secol mai mult decât în Moldova. Tehnica veche a broderiei munteneşti care cerea o perfecţiune şi fineţe deosebită este treptat înlocuită prin procedee mai simple, artizanale, care au ca rezultat efecte ieftine, de mică valoare artistică. Prima transformare se constată chiar în materialele broderiei: pe când în secolele anterioare fondul broderiei era făcut din mătăsuri fine, orientale sau italieneşti, acum se foloseşte mai ales catifeaua, mai rar atlasul gros. În broderiile anterioare, de cele mai multe ori fondul era brodat, pe el detaşându-se figurile, pe când în broderia secolelor XVII-XVIII, fondul este liber, motivele ornamentale formând un chenar piesei brodate şi uneori câte un accent în centrul câmpului. Firul de aur fin, răsucit pe un fir de mătase sau bumbac, care se utiliza combinat cu mătăsuri orientale, este înlocuit cu sârma de aur, tertelul şi paietele. Culorile reduse la număr înainte: roşu, verde, galben, mai rar albastru, sunt acum mai numeroase, în multe tonalităţi. Perlele care se foloseau în trecut în broderiile mari, subliniind aureolele şi mai rar podoaba hainelor, sunt presărate acum pe toată broderia, dând impresia unei mari bogăţii lipsite de rafinament şi înţelegere artistică. Broderia acestei perioade este strict decorativă; ea impresionează prin bogăţia materialelor şi a motivelor florale, dar este departe de a atinge nivelul artei secolelor precedente. În broderiile veacului al XVII-lea, regăsim legătura cu pictura murală, unde găsim aceleaşi înnoiri, datorită unei mai accentuate tendinţe spre narativ şi a influenţei icoanelor. Cu toate acestea, chiar dacă se constată o scădere, valoarea artistică a broderiilor liturgice a acestei perioade este de netăgăduit.

Creaţie autentică de artă

Fazele de evoluţie a broderiei medievale româneşti merg în consens cu evoluţia tuturor genurilor de artă. Ele concretizează - sub diferite aspecte: tehnică, iconografie, tematică, artă - istoria culturii materiale şi spirituale a poporului nostru pe parcursul a cinci secole, fiind o oglindă fidelă a gustului şi aspiraţiilor, a mentalităţii şi sensibilităţii, a cunoştinţelor şi relaţiilor societăţii româneşti din veacul al XIV-lea şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Şi dacă valoarea artistică a broderiei este evidentă, nu mai puţin reală este valoarea ei documentară. Dintre artele somptuoase româneşti, broderia este şi rămâne cea mai expresivă pentru cultura materială a vieţii de curte, a clerului, a lumii târgurilor şi mănăstirilor. Costumul voievodal şi boieresc poate fi în bună măsură reconstituit datorită reprezentărilor ctitoriceşti. Materialele folosite (mătasea, catifeaua sau brocardul fondului; firele de mătase, de aur şi de argint) în diferite epoci confirmă relaţiile cu Orientul şi cu Apusul.

În măsura în care tehnicile şi unele motive ornamentale folosite la noi au avut o imensă circulaţie în lumea Răsăritului şi Apusului, iar trăsăturile iconografice fundamentale au fost comune întregului Orient creştin, broderia românească cultă se situează la intersecţia Răsăritului şi Apusului, fapt care constituie de altfel una dintre trăsăturile specifice întregii arte medievale româneşti. Dincolo însă de aceste caractere comune, broderia românească are o fizionomie proprie, stilul ei individual, izvorât în bună parte dintr-un străvechi fond artistic autohton, acelaşi care a dat naştere artei populare. Astfel, cu toate deosebirile pe care le implică, broderia cultă medievală şi broderia populară se echivalează la nivelul creaţiei autentice de artă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!