Ştiinţa şi tehnologia nu pot transfigura lumea

Volumul descoperirilor ştiinţifice creşte necontenit. Cercetarea ştiinţifică ia lumea cu asalt, urmărind să cucerească toate redutele ei, să pătrundă toate tainele ei, să-i dezvăluie toate misterele. Pare tot mai evident că setea de cunoaştere a omului nu se va opri niciodată.

Întreaga realitate este mărunţită atent de colective imense de cercetători de pe întregul mapamondul. Anual, debutează sute de proiecte de cercetare, planificate uneori chiar şi pentru câteva decenii, în valoare de miliarde de dolari. Ele sunt destinate să lămurească diferite aspecte particulare ale unor fenomene foarte atent selectate din realitate. Ţările dezvoltate oferă tot mai des posibilitatea studenţilor să urmeze domenii de cercetare apropiate de sectorul tehnologiilor şi industriilor, preferate pentru beneficiile economice imediate. Sunt multe statistici care ar putea fi invocate aici. Luăm una dintre ele: în ultimul deceniu, a crescut numărul de fizicieni la suta de mii de locuitori. Mai mult, în statele cu o economie insuficient dezvoltată, numărul lor este de 4 sau 5, în timp ce în ţări dezvoltate, precum Elveţia, aceştia ajung la peste 350, iar in Belgia peste 400 dintr-o sută de mii de locuitori.

Ştiinţa nu mai este privilegiul exclusiv al marilor puteri

În general, se poate observa că, spre exemplu, din 1990, din ce în ce mai multe ţări investesc în ştiinţe şi în tehnologie, iar aceasta se poate vedea cel mai uşor din faptul că din ce în ce mai multe ţări devin contributoare în proiecte de anvergură. Toate statisticile o arată. Între 1996 şi 2006, numai în Statele Unite ale Americii au fost publicate peste 2.900.000 de texte ştiinţifice din cele peste 8.000 de domenii şi subdomenii de cercetare, în aceiaşi perioadă înregistrându-se la nivel global un număr de peste 8 milioane de articole ştiinţifice.1 Costurile proiectelor de cercetare sunt atât de mari, investiţiile ating cote atât de înalte, încât nici măcar marile puteri economice ale lumii nu îşi mai pot permite privi-legiul exclusivităţii asupra unui domeniu de lucru sau asupra descoperirilor ştiinţifice. În ultimul deceniu, acest aspect s-a accentuat: ştiinţa nu mai este un bun al marilor puteri (cum a fost în perioada Războiului Rece), ci este produsă, într-o proporţie semnificativă, de ţări mai mici, cum este Canada, Suedia, Elveţia, Noua Zeelandă sau Coreea de Sud.2

Sunt din ce în ce mai mulţi tineri interesaţi de ştiinţă. Sunt din ce în ce mai multe şcoli şi instituţii de învăţământ care alocă bugete importante domeniilor de investigaţie ale ştiinţei. Este evidentă generalizarea interesului pentru ştiinţă şi pentru tehnologie, ca profesii pentru tot mai mulţi tineri, dar şi ca surse pentru elaborarea concepţiilor despre viaţă şi lume. Chiar cu toate ameninţările pe care le-au anunţat deja, prin posibilele lor întrebuinţări iresponsabile, ştiinţa şi tehnologia se dovedesc deja indispensabile viitorului, dezvoltării şi civilizaţiei. Exploatarea resurselor şi industriile s-au globalizat, de asemenea. Toate naţiunile îşi propun dezvoltarea ramurilor industriale sau introducerea diferitelor tehnologii pe scară largă.

Faptul acesta de a face ştiinţă se regăseşte peste tot. Utilizăm ştiinţa în bucătărie, în analizele medicale, în concediu sau în comunicare. Ne învecinăm cu ea sau ne folosim de ea în cele mai neînsemnate aspecte ale vieţii.

Tainele lumii sunt inepuizabile

Totuşi, din perspectiva teologiei, tainele lumii nu sunt epuizabile. Şi aceasta nu doar pentru că ştiinţa are limite, ce îl împiedică să atingă marginile ei, ci pentru că lumea nu se limitează doar la universul fizic. Teologia nu vede lumea aceasta doar atât cât o pot sesiza simţurile trupului nostru. Nu există doar materie-energie, aşa cum descrie ştiinţa. În afara acestei lumi sensibile, există şi o altă lume, inteligibilă. Lumea inteligibilă cuprinde şi sufletul omului, şi lumea îngerilor. Însă ea este inaccesibilă ştiinţei şi oricăreia dintre metodele ei de investigaţie; oricărui instrument sau procedeu construit sau care ar putea fi imaginat.

Potrivit cu această distincţie între sensibil şi inteligibil, teologia nu vede în om doar un trup biologic, asemănător celorlalte vieţuitoare prin funcţiile rânduite pentru viaţă. Omul este trup şi suflet. Chiar cartea Facerea dezvăluie aceasta. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.“ (Facerea, 2, 7). În înţelegerea părinţilor răsăriteni, această constituţie îl deosebeşte pe om de cele sensibile. Această constituţie, suflet şi trup, îl aşază pe om între Cer şi Pământ, între cele sensibile şi cele inteligibile, între cele văzute şi cele nevăzute, între Dumnezeu şi lume, ca verigă de legătură a lor.

Prin trup, omul lucrează în lume. El cunoaşte puterile ei, prin demersul ştiinţei, şi le pune pe acestea în mişcare, în diverse tehnologii. Dar simţurile trupului nu sunt doar ferestre spre lumea sensibilă. Ele sunt şi porţi prin care în minte intră diverse înţelesuri ale lucrurilor din lume. Prin trup, omul adună înţelesurile lumii sensibile în sufletul lui. El „se intercalează ca un factor care întrerupe legăturile proceselor naturii, stabilind legături voite, spiritual-naturale. Prin senzaţii, omul se ridică la sensurile superioare senzaţiilor din natură şi stabileşte în natură legături conforme cu sensurile urmărite. În trup se întâlnesc spiritul şi lumea, spiritul care modelează trupul la nesfârşit pentru sesizarea lumii, cum şi reacţia faţă de ea. Prin trup, spiritul exprimă legătura infinit de complexă a lui, pe de o parte cu ordinea spirituală superioară, pe de alta, cu ordinea lumii, legându-le împreună. El ridică prin trup lumea, în orizontul superior.“3

Omul adună lumea în suflet

Dar sufletul nostru este deschis spre înţelesuri şi mai mari, care depăşesc coaja lucrurilor şi a materiei, urcând spre solidaritatea între semeni, spre iubire şi spre dăruire. Prin suflet, omul este ceea ce este el mai întâi: adică persoană, chipul lui Dumnezeu, fiinţă înţelegătoare, capabilă de iubire pentru semeni şi însetată după Dumnezeu, distinctă de lumea obiectelor şi altcineva decât ceva sensibil. Potrivit Sfinţilor Părinţi, sufletul este centrul vieţii noastre personale, nu trupul. Prin suflet, suntem şi fiinţe înţelegătoare şi fiinţe nemuritoare. „Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit prin el şi are lucrare de viaţă făcătoare pentru altul.“4 Părintele Stăniloae remarcă şi el că viaţa trupului este de fapt o lucrare ce iradiază din suflet.5 De aceea, năzuinţele pentru depăşirea lumii sensibile, setea de infinit şi capacitatea omului de a se dărui prin iubire şi de a primi iubirea altora nu vin atât din biologia trupul nostru, cât din spiritualitatea sufletului. Dorul după nemurire şi dorinţa omului de a trăi veşnic nu se trag doar din biologia materiei vii, ci mai ales din sufletul lui înţelegător, insuflat de Dumnezeu. Omul resimte în trup stricăciunea bolii, însă strigă după nemurire şi simte că el a fost făcut pentru a fi nemuritor, mai ales pentru că este o fiinţă înzestrată cu suflet înţelegător. Mai mult, prin suflet, omul este legătura dintre Cer şi Pământ, dintre Dumnezeu şi lume, dintre lumea inteligibilă şi lumea sensibilă.

Însă omul nu este când suflet, când trup şi nici nu este numai trup sau numai suflet. Este şi trup şi suflet, deodată. Potrivit învăţăturii ortodoxe, sufletul şi trupul nu sunt separate. Ele sunt aduse deodată la existenţă. Viaţa trupului se reflectă în suflet şi mişcările sufletului au ecou în trup, pentru că rădăcina sufletului este în trup şi rădăcina trupului este în suflet.

Ştiinţa ne poate întemniţa în materie

Cercetarea ştiinţifică nu poate depăşi lumea aceasta. Cosmologia atinge acum marginile Universului. Cele mai puternice observaţii au împins marginile universului observabil la miliarde de ani lumină distanţă de Pământ, iar prin intermediul radiaţiei luminoase, aceste margini au încăput în laboratoarele terestre şi în mintea cercetătorilor.

La capătul celălalt al frontului cunoaşterii, fizica cuantică a deschis un câmp de cercetare imens, în care sunt pătrunse structurile ultime care alcătuiesc materia corpurilor fizice. Fizica particulelor elementare sau teoria cuantică a câmpurilor investighează entităţile cele mai mici care alcătuiesc această lume. Diversele ştiinţe şi-au extins investigaţiile până la marginile de timp şi spaţiu, au ajuns până în abisul materiei şi până la marginile Universului. S-au deschis enorm de multe câmpuri de cercetare a vieţii, familii întregi de subdomenii ale biochimiei sau biologiei care studiază viaţa.

Întreaga lume şi viaţă, întreg cosmosul şi toată diversitatea materiei sunt şantiere de cercetare care adună oameni de pe tot cuprinsul globului. Însă nici sufletul, nici împărăţia lui Dumnezeu nu vor putea fi vreodată obiect al ştiinţei. Pentru că ele sunt dincolo de lumea sensibilă. Prin ştiinţă, ne deschidem spre splendorile lumii materiale, dar rămânem închişi în ea. Pentru că prin nici una dintre ştiinţe nu putem trece dincolo de lumea sensibilă.

Strădaniile ştiinţei, un indiciu că omul caută altceva

Din perspectivă creştină, există un singur pod care ne trece din lumea sensibilă spre înţelesurile ei ascunse şi spre viaţa veşnică: Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Lumea nu se poate ridica singură spre Dumnezeu. Năzuinţa ei de îndumnezeire ia puteri şi formă în voinţa omului de a-şi curăţi trupul, şi odată cu el pe ea. Ea se sfinţeşte în sfinţirea şi ridicarea lui la Dumnezeu. Prin ridicarea lui la El, se ridică şi ea la El. Iar curăţia şi viaţa sufletului se intensifică prin cultivarea virtuţilor.

Ştiinţa este doar una dintre posibilităţile noastre de abordare a lumii. Omul poate face în lume şi altceva decât ştiinţă. Este adevărat, prin ştiinţă omul poate să-i folosească potenţialităţile, puterile ei. Mintea omului pricepe Universul gigantic, ce se întinde în timp la miliarde de ani în istorie, şi în spaţiu dincolo de limitele luminii. Mintea lui poate primi în ea raţionalitatea ei. El poate să o desfacă şi să-i analizeze cauzele, poate să o recompună, adunând din părţile ei raţiuni particulare care se completează unele pe altele şi recompun Raţiunea cea Una a lumii. Raţiunea noastră este capabilă de toate aceste operaţii. Compatibilitatea aceasta extraordinară, între mintea omului şi raţionalitatea lumii, arată că omul este destinat să o înţeleagă.

Dar omul este şi suflet, şi poate da lumii şi alte înţelesuri, simbolice, ce depăşesc cadrul sensibilului. El nu sesizează doar ordinea şi raţionalitatea fenomenelor care cad la îndemâna simţurilor sau care sunt sesizabile prin aparatele de măsură. El îi poate înţelege nu doar puterile şi structura ei, ci poate chiar să combine părţi din ea, potrivit legilor ei, pentru a şi-o aservi lui şi scopurilor sale, dar şi semenilor săi.

Dincolo de acestea însă, şi prin cercetările ştiinţei, în căutările neobosite ale filosofiei, în strădaniile artistice, omul arată faptul că are adânc sădită în el şi căutarea înţelesurilor lumii, şi nevoia de a înţelege propriul rost, dar şi tendinţa de a depăşi lumea creată şi suprafaţa sensibilă a lucrurilor. Toată neodihna omului, arătată în căutările filosofiei şi în strădaniile ştiinţelor, dezvăluie faptul că el vrea deodată să cunoască lumea, istoria şi viaţa, dar să le şi depăşească. Din perspectivă teologică, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om doar ca inginer în hotarele Creaţiei, pentru a-i folosi potenţialităţile ei pentru un trai sensibil, înconjurat de cele sensibile. Nu ne-a fost lăsată lumea ca să ne izolăm în ea. Lumea, cu abisurile ei şi cu tainele ei inepuizabile, este pregătită pentru căutările nesfârşite ale unui subiect uman care are aspiraţii spre infinit. Dar omul, ca subiect înzestrat cu suflet insuflat de Dumnezeu, cu aspiraţii spre infinit, nu se poate odihni în lumea obiectelor sensibile.

Din perspectiva teologiei ortodoxe, o viaţă croită în toate aspecte ei, numai după nevoile şi imboldurile trupului, nu este una potrivită pentru om. O lume construită ca împărăţie a trupurilor biologice ne diminuează viaţa sufletească. Viaţa, într-o astfel de lume, slăbeşte puterea sufletească a omului de a sesiza în Creaţie înţelesurile care îi pot muta cugetarea dincolo de ea.

Bunătăţile lumii şi conformitatea ei cu nevoile noastre ne-au fost date ca semne în care să recunoaştem înţelepciunea şi dragostea Cuiva care ni le-a dăruit, aşa bine potrivite pentru noi. În acest fel, viaţa omului, chiar dacă se desfăşoară în strânsă legătură cu lumea sensibilă, se dezvăluie ca fiind destinată spre altă viaţă, spre împărăţia lui Dumnezeu.

Solidaritatea umană nu poate fi înlocuită de tehnologie

Ştiinţa ne ocupă astăzi şi câmpul atenţiei şi gândurile şi reflecţiile, procurând mereu date şi descoperiri care ne prezintă lumea sensibilă, Universul şi viaţa cu aspectele şi proprietăţile lor. Toată această avalanşă de date trebuie să fie echilibrată de o preocupare atentă pentru viaţa spirituală a sufletului şi pentru un trai în solidaritate de iubire cu semenii noştri. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi însuşirea datelor despre ea se cer completate printr-o cultivare a virtuţilor. Ca să putem împlini datele culese din adâncimile lumii cu roadele spirituale ale adâncimilor sufleteşti. Ca să completăm cunoaşterea legilor Universului şi ale viului, cu iubirea şi solidaritatea noastră cu semenii, care le împlinesc cu adevărat viaţa. Solidaritatea umană nu poate fi înlocuită de tehnologie. Putem comunica mai mult, dar aceasta nu înseamnă că trăim şi mai intens comuniunea. Faptul că putem avea prilejul să schimbăm mai des mesaje cu cineva nu înseamnă neapărat că am făcut din aceasta un prilej de a-l iubi mai mult. Ştiinţa nu ţine locul virtuţilor. Nu poate să suplinească nici nevoia noastră de dragoste, nici imboldul de a o împărtăşi altora. De aceea, pentru cei pasionaţi de materia lumii, este importantă păstrarea unei griji egale şi pentru viaţa spirituală.

Până la urmă, şi lucrurile din lumea aceasta sunt prilejuri de a creşte în înţelegerea de sine, în dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Dar omul este personă, iar persoana se împlineşte în comuniune de iubire cu alt subiect. El este şi suflet, şi nu se poate împlini printr-o exclusivă acumulare de date de ordin fizic, fie ele şi semnificative şi privitoare la lumea în care trăieşte. Persoana umană are aspiraţii nesfârşite, care nu se pot opri în lume. Lumea are în ea raţionalităţi pe măsura spiritului pătrunzător al omului. El poate găsi în ea sensuri care să-i ridice mintea, prin experienţe repetate ale raţionalităţii ei, spre starea în care va putea primi înţelesurile inteligibile ale celor nevăzute de dincolo de ea. Dar, aşa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, nevoia de fericire a omului nu are leac în lumea aceasta.

Transfigurarea lumii, mai presus de orice nivel imaginabil de dezvoltare

Învierea lui Hristos, ca fapt unic în istoria omenirii, ne dezvăluie la ce fel de viaţă suntem chemaţi. În cadrele lumii sensibile, pare mai degrabă o nebunie, însă creştinismul mărturiseşte cu putere că nu materia, spaţiul şi timpul acestei lumi sunt cele în care suntem fixaţi definitiv. Nu suntem legaţi iremediabil de decorul acestui Univers splendid, dar perisabil!

Poate privind în jur, şi citind Evanghelia, pare că împărăţia lui Dumnezeu este departe sau în nici un caz nu aici, în acest Univers în care creşte inevitabil entropia. Însă aceasta se ştie deja: împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Şi chiar mai mult şi mai tulburător: împărăţia lui Dumnezeu stă în inima noastră! Există un laborator care ne poate restaura spiritual, care ne poate pregăti să trăim această realitate inteligibilă: Biserica. Ea este cerul pe pământ, locul în care lumea întreagă se transfigurează prin Taine. Biserica este locul unde omul poate depăşi coordonatele lumii acesteia, înspre o creştere interioară. Prin Taina Botezului, copiii intră într-o viaţă spirituală, spiritualizând coordonatele biologice şi psihologice ale unei vieţi, prin primirea lucrării Lui în viaţa lor. Prin Taina Cununiei, familia creştină primeşte pe Dumnezeu în mijlocul ei, ca viaţa ei să nu fie doar una biologică sau socială, ci una spirituală şi orientată spre ceea ce se află dincolo de lumea aceasta.

Spovedindu-se, omul depăşeşte slăbiciunea păcatului, lăsând în urmă rana lui şi pofta care l-a adus la păcat, şi, făcând aceasta, el poate începe o viaţa nouă. În toate tainele Bisericii, există o lucrare, care susţine toate puterile acestui Univers fizic dar care lucrează şi dincolo de ele, sfinţindu-le: harul lui Dumnezeu, lucrarea Lui binefăcătoare. Există o lucrarea a lui Dumnezeu în toate, curăţindu-le pe toate şi sfinţindu-le pe toate. Prin această lucrare a Lui, cosmosul întreg se sfinţeşte şi se pregăteşte pentru transfigurare. Iar transfigurarea lumii depăşeşte orice tip de dezvoltare al ei. Tranfigurarea este o lucrare a lui Dumnezeu. Ea se petrece într-un fel în care ştiinţa şi tehnologia nu pot folosi. Transfigurarea noastră, deschiderea noastră spre toate aceste înţelesurile ale lucrării lui Dumnezeu în lume şi în viaţa nu sunt posibile decât prin credinţa în El şi prin iubirea Lui.

1 Sursa C. King, Science Watch, May/June 2007 18 (3) în rev. Current Science, Vol. 93, No. 6, 25 september 2007, p. 750

2 William J. Broad, U.S. Is Losing Its Dominance In the Sciences, în NY Times, 3 May 2004

3 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I., p. 262

4 Sf. Grigorie Palama, Despre cunoaşterea naturală, cap. 32, în Filocalia, vol. VII, p. 437

5 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 23, în Sf. Grigorie Palama, Despre cunoaşterea naturală, cap. 32, în Filocalia, vol.VII, p. 437, 438


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!