Biserică şi societate
Timiditatea

Timiditatea

Maria Burlă, 12 August 2013

Auzim adesea în jurul nostru: „El/ea este timid(ă)“ sau chiar noi ne caracterizăm astfel, fie în totalitate, fie doar în unele momente din viaţa noastră. Ce este totuşi timiditatea? Care sunt cauzele ei psihologice, duhovniceşti şi sufleteşti? Cum pot părinţii să intervină atunci când observă la copiii lor o astfel de tendinţă? Ce caracteristici ale societăţii pot accentua sau chiar declanşa timiditatea?

La aceste întrebări am găsit răspunsul cu ajutorul a trei duhovnici: arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, protos. David Roşca şi protos. Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna, dar şi a doi psihologi şcolari: Roxana Dumitru de la Şcoala „Ion Simionescu“ şi Liliana Anton de la Şcoala gimnazială „D. D. Pătrăşcanu“ din Iaşi.

„Timiditatea are aceste trei ingrediente: ezitarea, sfiala şi ruşinea“

Protos. David Roşca consideră că am putea defini timiditatea ca o fiică a fricii, mai exact, ca o stare sufletească afectivă compusă din ceea ce Sfântul Ioan Damaschin a definit a fi ezitarea (să nu fie ceva greşit în ceea ce vrem să întreprindem), sfiala (să nu primim vreo dojană) şi ruşinea (să nu ajungem de râsul celorlalţi şi să fim dezonoraţi).

Potrivit sfinţiei sale, timiditatea nu are ca sursă ceva păcătos sau pătimaş, pentru că ezitarea, sfiala şi ruşinea nu sunt nişte stări prin sine păcătoase sau pătimaşe. Dar dacă ea depăşeşte anumite limite şi intensităţi, poate fi o fiică a laşităţii, a nebărbăţiei, a fugii de responsabilitatea propriilor alegeri şi fapte.

„Timidul poate să aibă o dreaptă smerenie şi o preţuire a celorlalţi“

Arhim. Nichifor Horia consideră că timiditatea ar putea fi înţeleasă teologic ca o neîndrăzneală în sens bun, foarte apreciată de Sfinţii Părinţi. În acest caz, omul, fără să aibă o nesiguranţă, poate avea o dreaptă smerenie, o preţuire, o cinstire a celorlalţi, o dreaptă aşezare, care-l face să nu-l jignească pe celălalt nici măcar cu o privire, deci opusul dispreţului, al obrăzniciei. „Totuşi, de multe ori, timiditatea, aşa cum o înţelegem noi, are şi un mic aspect peiorativ, a unei neîndrăzneli care vine din nişte complexe de inferioritate de care nu suntem atât noi vinovaţi, cât pot fi părinţii, şcoala, profesorii, toţi ceilalţi. Ea poate avea şi aspectul unei nesiguranţe, al unei expectative până când omul începe să cunoască ce se întâmplă în jur, după care îşi va stabili nişte raporturi fireşti. Ea poate însemna şi frica de a întreprinde orice, frica de a greşi“, apreciază sfinţia sa.

O altă cauză duhovnicească este neştiinţa lucrurilor aşa cum le-a creat Dumnezeu sau o cunoaştere eronată a acestora. Protos. Dosoftei Dijmărescu afirmă că timiditatea are drept sursă şi slava deşartă, teama de a nu părea prost în ochii altora, teama că dacă cumva spui ceva, n-o să fii apreciat.

„Copilul se raportează la mamă şi la tată ca la nişte repere“

Potrivit psihologilor, la baza timidităţii stă frica de eşec, de a nu dezamăgi, de a nu se ridica la standardele aşteptate, frica de a fi evaluat negativ. „Câteodată şi părinţii îmi spun despre copilul lor: «Încerc să vorbesc cu el, să-l întreb una, alta. Se închide, e rezervat, nu-mi răspunde. Nu ştiu cum să comunic cu el». Acest concept de comunicare, de relaţionare apare foarte des în problematica timidităţii“, e de părere Roxana Dumitru, psiholog şcolar.

Timiditatea e încurajată şi de forţe exterioare, precum condiţiile de interacţiune din familie, de la şcoală, de la locul de muncă. Iată un exemplu relatat de arhim. Nichifor Horia ce ilustrează perfect această practică întâlnită, din păcate, în unele familii: „Să presupunem că am o fetiţă, care e un copil absolut normal, iar eu, de mică, îi spun: Eşti o proastă, eşti o urâtă! Cine se uită la tine? Habar n-ai, nu ştii să deschizi gura. Copilul respectiv, şi la şcoală, şi peste tot, va avea această timiditate, va merge cu această frică, neîncredere. Chiar dacă la şcoală e valorizată sau e preţuită, îi va trebui mult timp şi un mare efort să depăşească nişte blocaje, şi ea le poate depăşi după ce trece prin revoltă, prin ură, furie. Când trece şi înţelege, se pot declanşa nişte mecanisme protective care vor s-o scuze pe mamă. Ea vrea s-o ierte, dar n-o iartă adânc şi atunci nu-şi trăieşte furia până la capăt. În măsura în care lucrurile acestea nu sunt vindecate în ea, acele cuvinte spuse de mama vor mai avea putere, fiindcă la început copilul se raportează la mamă şi la tată ca la nişte repere şi ia tot ce îi spun aceştia drept adevăruri fundamentale“.

„Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine“

Psihologul şcolar Liliana Anton subliniază că, într-un procent de 30%, timiditatea ţine şi de cauze exterioare. „E foarte important să ai o relaţie bună cu mama, cu tata, să te simţi bine în familie, să ţi se acorde atenţie, pentru că în lipsa acestora apare timiditatea. Se poate spune şi astfel: nu am curaj pentru că nu am avut în familie susţinerea, îndemnul necesar de a depăşi anumite momente din viaţă. Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine. Avem tot mai mulţi copii ai căror părinţi au plecat la muncă în străinătate şi ei simt că în toată această luptă a vieţii sunt singuri“.

Anumite caracteristici ale societăţii şi culturii în care trăim pot accentua sau chiar declanşa timiditatea. Protos. David Roşca de la Mănăstirea Putna pune pe primul loc proasta educaţie, atât cea din familie, cât şi cea de la şcoală.

„Ne punem copiii în permanenţă în faţa unor competiţii“

Despre competitivitate, o altă tendinţă a societăţii de azi, ne vorbeşte psihologul şcolar Roxana Dumitru: „Ne punem copiii în permanenţă şi chiar de mici în faţa unor competiţii, îi punem să se lupte pentru a obţine valorizare, încurajare, laude. În învăţământul românesc se doreşte să fii bun la toate şi se creează competiţii privind notele, să fiu mai bun decât X. Părinţii, la fel, întreabă acasă: tu ai luat 8, dar X cât a luat? A, a luat 10? Înseamnă că el poate, dar tu de ce nu poţi? Nu se merge pe ideea că fiecare persoană are nişte înclinaţii, nişte aptitudini pe care să le dezvolte la maximum şi să fie îndrumată către un anumit domeniu. Un copil poate să fie foarte bun la desen, dar nu-l apreciază nimeni pentru că acasă i se spune că toată lumea este bună la desen şi toată lumea ia 10, deşi lucrurile nu stau chiar aşa“.

Psihologul şcolar Liliana Anton accentuează aceeaşi tendinţă: „În societatea noastră, unde concurenţa pe toate planurile - de a fi cel mai grozav, de a câştiga banii cât mai uşor - este pe primul loc, timizii nu sunt văzuţi bine deloc. Timiditatea lor e uneori confundată cu alte aspecte negative, când în spatele acestora s-ar putea să fie nişte oameni bine pregătiţi, cu studii, care însă nu reuşesc să se pună în valoare, să arate ceea ce ştiu foarte bine“.

Lipsa de dăruire pentru celălalt, o cauză a timidităţii

Iată ce mai poate declanşa timiditatea: „Lipsa de dragoste, egocentrismul, lipsa de dăruire pentru celălalt, acestea-i fac pe oameni să nu aibă curaj. E clar, dacă ai un timid prin preajmă sau printre persoanele apropiate, mereu trebuie să-l iei de mână şi să-l tragi afară din carapacea lui, să-l încurajezi“, consideră protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Cu cât suntem mai vindecaţi, cu atât ne deschidem mai uşor spre alte relaţii; altfel avem tot felul de frici mascate. Noi ştim că nu e bine să fim timizi şi ne cosmetizăm timiditatea, încercăm să ne apărăm, trecem la atac. Sunt multe scheme pe care le facem conştient sau subconştient. Dar pe măsură ce vindecarea este una autentică, şi relaţiile vor fi mai bogate, nu ne vom încurca în fel de fel de blocaje, în fel de fel de furii care probabil retrăiesc lucruri nespuse în cuvinte în copilărie, suferinţe, dureri, complexe, care se reiterează de fiecare dată“, concluzionează arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!