Religie şi ştiinţă
Timpul şi veşnicia în viaţa omului

Timpul şi veşnicia în viaţa omului

Omul nu trăieşte doar aici şi acum - moment şi loc despărţite de istoria lumii şi de viitorul ei - , traversând doar succesiunea de momente ce ţâşnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, şi dispar într-un trecut ce împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanţă pentru prezentul vieţii lui. Dimpotrivă, vieţuind în Creaţia lui Dumnezeu, rânduită de El pentru creşterea lui spirituală, omul trăieşte într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă, către planuri ce depăşesc perimetrul lumii fizice.

Omul are un loc şi un rol special în Creaţie. Aceasta se poate vedea chiar din textul biblic al Facerii. Spre deosebire de tot ceea ce fusese creat până la el, omul a fost creat printr­o intervenţie directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ca să stăpânească ş...ţ tot pământul" (Facerea 1, 26), iar în Facerea (2, 7) se precizează că "luând ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă...".

Împăratul intră în Creaţie când toate au fost rânduite

Pe de o parte, textul biblic referitor la crearea omului scoate la iveală o anumită conformitate între om şi Dumnezeu – cu referire directă la "chip" şi la "asemănare". Pe de altă parte, deosebit de semnificativ este faptul că omul este creat la sfârşit, în urma tuturor celorlalte existenţe, aceasta evidenţiind scopul Creaţiei şi locul omului în ea. "Pentru el au fost create cerul şi pământul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, marea şi toate celelalte", adică pentru "omul pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să­l mântuiască, încât nu l­a cruţat nici pe unicul Său Fiu" (1). Era necesar deci ca omul să fie creat la sfârşit, pentru ca împăratul care intră în lume să găsească împărăţia gătită să­l primească. Omul intră în lume ultimul, ca unul ce are o constituţie recapitulativă în raport cu Creaţia. Are trup precum celelalte vieţuitoare din lumea creată, şi suflet care îl leagă de cele inteligibile, are simţuri precum animalele şi putere înţelegătoare precum îngerii, poartă trup din pământ, dar a fost făcut la sfatul Sf. Treimi, primind suflare de viaţă de la Însuşi Dumnezeu.

Omul are deci o constituţie recapitulativă (prin trup şi suflet) şi un rol privilegiat în Creaţie, fiind singura fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta el adună în sine toată Creaţia; în Dumnezeu şi în om "se uneşte toată zidirea"2.

Omul este mai mare decât lumea

Ţinând cont de cele relatate în Facerea, Nemesius şi mai apoi Sf. Maxim Mărturisitorul vor înţelege că lucrarea paradisiacă a omului va fi aceea de a unifica toată Creaţia: Omul, spune Nemesius, "trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu făpturile nemuritoare, fiinţele raţionale cu cele neraţionale etc. În acest mod, omul trebuie să funcţioneze ca o lume în miniatură; din acest motiv, el a fost creat drept chip care reflectă întregul cosmos" (2).

Semnificativ aici este faptul că omul nu reprezintă doar un microcosmos ce "rezumă" în el lumea. El o poate cuprinde şi cu simţurile sale şi poate aduna în mintea lui înţelesurile ei. De aceea, în viziunea Sfinţilor Părinţi, omul şi lumea se situează într­un raport răsturnat. Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume, omul este macrocosmos, şi lumea este microcosmos. El este cel ce descoperă înţelesurile Creaţiei, nicidecum lumea nu este cea care îl determină pe el, în mod ultim. El este lumea mare situată în cosmosul văzut ca lume mică. "Omul e mai mare ca lumea pentru că o poate cuprinde şi stăpâni. Îngerii şi lumea sensibilă laudă pe Dumnezeu în tăcere: îngerii pentru că nu au trup, lumea sensibilă pentru că nu are înţelegere. Numai omul e fiinţă cuvântătoare, având minte şi trup. El e cuvântător pentru că e raţional, privind conştient şi distinct raţiunile lucrurilor." (4)

Printr-o lectură adecvată, Universul este Cartea Creaţiei

Astăzi ştim că Universul posedă "telescoape naturale", porţiuni dense ce curbează spaţiul însuşi, în forma unor lentile gravitaţionale gigantice, ce "apropie" imaginile îndepărtatelor galaxii mai mult decât reuşesc să o facă oricare dintre dispozitivele construite de om. Mai mult decât atât, ajungând cu întârziere din diferite puncte ale spaţiului, radiaţia care se propagă cu o viteză finită pune la dispoziţie oricărui observator o "mărturie" despre stadiile trecute ale acestor procese. Universul livrează omului istoria lui, imprimată în lumină, tot aşa cum pământul "înregistrează" istoria evenimentelor sale în straturile geologice (5). O "lectură spectrografică" (în legătură cu spectrografia – arie de lucru ce cuprinde legităţile care reglementează emisia şi absorbţia radiaţiei electromagnetice la nivelul atomic) dezvăluie un anumit înţeles în orice fărâmă de lumină sau de materie din imensitatea lumii. Modelul cosmologic computaţional prezintă întreg Universul ca un imens flux de date convertit în radiaţii electromagnetice care izvorăsc de pretutindeni şi care scot la iveală evenimentele unor vremuri şi locuri foarte îndepărtate.

Cosmosul şi lumea vieţii omeneşti

Plecând de la aceste aspecte, s-ar putea spune că Universul se deschide spre om, atunci când simţurile sau dispozitivele tehnice sunt depăşite. Lumina îl transportă de la distanţe inimaginabile, până la suprafaţa lentilelor de telescop, ca el să poată intra în raza privirii noastre. Prin lumină, imensul Univers ajunge până la pragul simţurilor noastre şi poate "pătrunde" odată cu "înţelesurile" acestor semnale în mintea noastră, devenind material de reflecţie pentru noi. E un fel de a spune că întreg cosmosul devine parte a spaţiului nostru de viaţă.

Suntem "prezenţi" şi prin locurile pe care doar le privim

Într-o primă instanţă, dacă ar fi să ţinem seama de observaţiile lui Merleau-Ponty, omul ia în stăpânire lumea înconjurătoare, cu precădere prin simţul tactil (6). Totuşi, Merleau Ponty remarcă şi faptul că experienţa vizuală este cea care împinge obiectivarea mai departe decât experienţa tactilă, întrucât prin ea conferă omului "iluzia" că este, într-un fel, "prezent" peste tot prin locurile dinspre care el receptează semnale luminoase: "experienţa vizuală ne prezintă un spectacol etalat la distanţă în faţa noastră, ne dă iluzia că suntem prezenţi peste tot" (7). Această reflecţie cu privire la simţul vizual este semnificativă, dacă viaţa omenească este privită în fundalul cosmic conturat de datele cosmologiei. Am văzut că universul fizic se prezintă ca un imens flux de semnale luminoase, care se revarsă către om din toate direcţiile. Ploaia aceasta de lumină arată că viaţa omului este scufundată într-un cosmos deschis, care nu încetează să se destănuie, "povestind" evenimentele istoriei lui. Faptul că vederea oferă omului şansa, chiar şi aparentă, de a fi într-un fel "prezent" prin locurile pe care le poate privi extinde aşadar, considerabil, spaţiul prezenţei omeneşti, dincolo de marginile teritoriului în care trăieşte şi se mişcă prin prezenţa trupească efectivă.

Cosmologia, ca rest al preocupărilor privind Taina Creaţiei

Dacă ţinem seama de faptul că cercetarea radiaţiei luminoase ce provine din galaxiile Universului înseamnă o călătorie tot mai adâncită în trecutul lui, s-ar putea spune că întregul efort cosmologic reface, în planul preocupărilor ştiinţifice la scară largă, căutarea originilor vieţii şi ale lumii. Cercetarea cosmologică începe prin întrebări referitoare la fenomenele fizice din univers şi se extinde tot mai mult, până pune în chestiune întreaga lui existenţă. Şi, cum pe măsura trecerii timpului, omul receptează semnale luminoase dintr-un trecut tot mai îndepărtat al Universului, s-ar putea spune că întrebările ştiinţei privind trecutul Universului sunt ascunse tocmai "în viitor", în cele ce urmează să se întâmple în cercetarea ştiinţifică.

Dar, pe de altă parte, este semnificativ faptul că în planul vieţii creştine avem de-a face cu un raport răsturnat! Viitorul vieţii omeneşti şi al lumii este ascuns de fapt în trecut, pentru că "învierea morţilor" şi "viaţa veacului ce va să fie" îşi au temelia în actul Întrupării lui Hristos.

Condiţia temporală a vieţii omeneşti şi a lumii

Această condiţie temporală a omului şi a umanităţii, cu situările ei paradoxale, în care trecutul (cosmologic al) Universului este ascuns în viitorul explorat ştiinţific de umanitate, şi în care viitorul (eshatologic) al Creaţiei este ascuns în istoria mântuirii ei (în actul creării lumii, al Întrupării şi Învierii lui Hristos) arată cum, în planul mântuirii, viaţa omului şi istoria umanităţii nu sunt închise în temniţa unui timp liniar. Viaţa omului şi istoria umanităţii nu sunt condamnate la un prezent exilat, fără deschidere spre trecut şi viitor.

Omul nu trăieşte doar aici şi acum - moment şi loc despărţite de istoria lumii şi de viitorul

ei -, traversând doar o succesiune de momente ce ţâşnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, şi dispar într-un trecut împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanţă pentru prezentul vieţii lui. Dimpotrivă, aceste situaţii paradoxale arată că omul trăieşte într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă. Lumina fizică, am văzut deja, deschide depărtările spaţiale şi temporale ale universului, făcând accesibil trecutul îndepărtat. Inspectând cu mintea structura şi constituţia universului, omul îl împropriază, universul devenindu-i mai familiar, mai uşor de resimţit ca lume a vieţii lui. Prin acestea se vădeşte că fiinţa umană, călăuzită de razele de lumină din univers, are acces la evenimentele cosmice petrecute foarte departe (temporal) de prezentul în care trăieşte, putând cu raţiunea ei şi prin raţionalitatea lui să strângă, în mod simbolic, în minte, în scurta lui viaţă, îndelungata istorie a lumii create, putând să-l resimtă mai intens ca lume în acelaşi timp imensă - indicând, prin aceasta, puterea Creatorului, dar şi ca lume dăruită lui - persoană ce resimte o dorinţă neostoită de cunoaştere şi o nevoie fiinţială de sens şi de iubire.

Iubirea care primeşte răspuns suspendă timpul

Totuşi, omul nu tinde să depăşească doar condiţia lui temporală, marginile vieţii lui, printr-o deschidere spre istorie, spre un timp liniar mai extins. Noi tindem să ne depăşim pe noi înşine şi tindem spre nemurire, resimţind timpul ca durată chiar în mişcarea aceasta extatică, întrucât întreaga noastră viaţă se desfăşoară între trecut – "cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit", şi viitor - "cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult" (8), de la naştere până la moarte, cu năzuinţa neîntreruptă de a fi nemuritori. Pe de altă parte, condiţia temporală a vieţii omeneşti îşi dezvăluie şi o altă faţă, diferită de cea evidenţiată în cosmologie, în relaţia de iubire faţă de semeni, înţeleasă ca "oferire de sine celuilalt" (9). Aceasta pentru că, în răspunsul imediat şi deplin al celui iubit adresat celui ce iubeşte, "este îndepărtată orice aşteptare, orice interval temporal..." (10).

Timpul liturgic deschide pe om spre veşnicia lui Dumnezeu

Toate aceste situaţii paradoxale, în care timpul vieţii nu mai are structura unei simple succesiuni liniare de momente prezente, dar şi întreg fondul condiţiei temporale omeneşti pot fi resemnificate şi, în ultimă instanţă, transfigurate, dincolo de planul fizic, psihologic sau simbolic, în timpul liturgic, care deschide şi aduce pe om la o nouă condiţie extatică, deschis spre evenimentele trecute şi viitoare din istoria şi din planul mântuirii, care-l ridică, în ultimă instanţă, deasupra timpului, în comuniune cu Dumnezeu. Situaţiile paradoxale ce intervin în condiţia temporală a omului se luminează şi se împlinesc în timpul liturgic; toate împreună fiind posibile tocmai pentru că întreg universul este parte a unei Taine (11). Lumea şi timpul au fost gândite din veşnicie şi au fost făcute de Dumnezeu (Taina Creaţiei), în aşa fel încât Creaţia să poată intra, prin lucrarea liberă a omului împreună cu El, în comuniunea cu El, împărtăşindu-se de har, depăşind regimul temporalităţii. Dar Cel Veşnic intră în timp, fără să fie cuprins de timp, (Taina Întrupării Fiului), încât, prin Întruparea, Pătimirea, Moartea şi Învierea Lui, firea omenească, supusă după căderea lui Adam temporalităţii şi morţii, este unită acum, în Ipostasul Lui, cu firea dumnezeiască; firea omenească este îndumnezeită, deschisă spre veşnicie, anticipând condiţia, starea nouă a vieţii omeneşti, în comuniune cu Dumnezeu, stare în care timpul este deplin transfigurat. Tainele săvârşite în Biserică (Taina Bisericii) sunt acum cele ce transfigurează timpul, dinlăuntrul condiţiei temporale a lumii şi a vieţii omeneşti. "Euharistia, repetată şi prin aceasta neschimbată şi oricând posibilitate prezentă de comuniune, suspendă trecutul şi viitorul, în nemijlocirea prezenţei: oferirea şi realizarea Euharistiei reprezintă un act de unitate existenţială universală, care desfiinţează orice diferenţă existenţială, morală sau temporală: cei vii şi cei morţi, cei de aproape şi cei de departe (...) sunt toţi prezenţi aici (s.a.) şi acum (s.a.), "dinaintea" lui Hristos şi în Hristos – în nemijlocirea relaţiei personale cu El. (...) Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. (...) Timpul liturgic (...) este timpul Împărăţiei lui Dumnezeu, (...) este faptul relaţiei omului cu Dumnezeu..." (12). În acestea se vădeşte cumva că omul şi lumea traversează, în istoria pe care o trăim aici, între marginile Creaţiei sfinţite de Duhul Sfânt, prin lucrarea Bisericii lui Hristos, un regim temporal vremelnic, în care prezentul este dezmărginit, deschis către evenimentele trecute şi viitoare, şi în care viaţa omului şi Creaţia sunt chemate la înnoire, la o existenţă bună, tot mai mult sfinţită de har, în vederea dobândirii unei veşnice existenţe bune, care nu va mai fi afectată de trecerea timpului, şi care va fi trăită deplin în prezentul veşnic al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Note:

1. Sermon sur la Genčse II, 1, SC 433, pp. 184-187, apud Laurence Brottier, Sf. Ioan Hrisostom: o creaţie oferită ca spectacol omului, în vol. Creaţia, Editura Anastasia, 2003, p. 53.

2. v. Despre cele două voinţe în Hristos, P. G., 95, col. 168, apud Pr. D. Stăniloae, nota 71, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 141.

3. Nemesius, De natura hominis, I, P.G., 40, 529 B, apud Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura IBMBOR Bucureşti, 1999, p. 68.

4. Pr. D. Stăniloae, nota 71, în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 141.

5. Heinz R. Pagels, Perfect Symmetry. The search for the beginning of time, Bantam Books, 1986, p. 4.

6. v. de exemplu, Fenomenologia percepţiei, Editura Aion, Oradea, 1999, p. 378.

7. Ibidem.

8. Pr. D. Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 129.

9. Ibidem.

10. Ibidem, p. 128.

11. Aici, în sens larg, ca unire a lui Dumnezeu cu creatura Sa, v. Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 8.

12. Christos Yannaras, Persoană şi eros, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 168.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!