Lumina educaţiei
Tineretul ortodox, între colectiv și comuniune

Tineretul ortodox, între colectiv și comuniune

Pr. Constantin Necula, 04 Martie 2017

Dintre întâlnirile îngăduite de Dumnezeu, ca preot, cele cu tinerii sunt cele care te obligă la recalibrarea propriei gândiri pastorale. Te obligă să gândești misiunea duhovnicească în echilibrul fragil dintre gândirea canonică și acțiunea pastorală, între dorința tinerilor de a fi în Hristos și recuperarea sfărâmărilor lor sufletești. În echipe mixte ale intervenției antisuicid ori în colectivele antialcool și antidrog, în cercurile misionare pentru refundamentarea culturii comunicaționale ori în zbaterea liturgică și propovăduitoare, tinerii ne provoacă. În sensul creator și exigent. O generație dezarticulată între colectiv și comuniune e chemată să aleagă și pare, de fiecare dată, că alege în detrimentul trăirii în Biserică, în detrimentul trăirii în Hristos. Până când te întâlnești cu ei, nu cu cei care vorbesc despre ei ori încearcă să-i reprezinte prin colective inventate ori îmbibate într-o autoritate care vine de nicăieri și, vai!, duce nicăieri.

A sta între ei înseamnă a-i asculta, a le îngădui să vorbească și să-și dezvolte propria gândire duhovnicească, înseamnă a-i provoca la soluții aplicabile. Creativitatea lor - nu întâmplător societatea civilă le ridică muzee pancartelor de manifestanți - are nevoie nu doar de stimulare, ci și de susținere. Lecția întâlnirii din septembrie de la București a tinerilor ortodocși (ITO 2016) ne-a descoperit un tineret mai viu decât îl bănuiau mulți, comunicabil și fervent apărător al proiectelor pastorale ale Bisericii. Nu au avut nevoie de mult timp și au devenit o familie dinamică, s-au transformat dintr-un colectiv într-o comunitate, din simpli comunicatori ai unui eveniment în trăitorii unei comuniuni dăruitoare de sens euharistic. Tot ce propunem tinerilor devine obligatoriu un exercițiu de comuniune. Chiar dezamăgirile în care le scăldăm câteodată așteptările devin ferment pentru o comuniune vie, deloc lipsită de riscuri.

Nu ne cer să fim perfecți, ci atenți la ei, ascultători și comunicându-le trăirile noastre. În școli sau în colegii, în aule universitare ori parcurgând mediul lor de viață, inclusiv penitenciare, nu poți să nu le remarci dragostea, atașamentul pentru sinceritate, riposta lor dinaintea moralismului fiind o libertate luminos asumată. Nevoia dialogului cu ei devine exigență de vârf a misiunii Bisericii. 

Dintre calitățile generației acesteia de tineri creștini, una îmi pare relevantă: lipsa de frică. Lipsa totală de „etichetism”, fermentul lichelismului de sistem. Se descoperă, se știu - cu bune și rele -, își sprijină devenirile. Misionarul în mijlocul lor simte forța centrifugă a fiecărui proiect pentru ei. Riști să te pierzi pe drum dacă nu ții ritmul cunoașterii, dacă ratezi zbaterea inimii lor iubitoare ori inocența visării. Sătui să fie marcați de sisteme, cer decolectivizarea, cer personalizarea comuniunii cu ceilalți și cu Hristos Domnul. Nu au cuvinte din Scriptură și nu jinduiesc să ne dea lecții de canonicitate, sunt izbiți de imoralitatea lumii și, uneori, aderă la ea. Dar cer ajutor, cer să fie în comuniune cu Biserica, o construcție de suflet și de dragoste. Poate părea utopie ce scriu. Dar căutați la tinerii din jur și veți vedea o nevoie absolută de a se ancora de un mal, de a avea unde andoca la vreme de furtună! Indiferența noastră omoară dorința lor de a afla despre Hristos și pe Hristos. Orgoliul nostru rigid și deloc atent la dialog le displace profund și le afectează încrederea în slujitorii Bisericii. Opulența prostului gust ori a incredibilei noastre mediocrități de comunicare îi rupe de comuniunea de care au nevoie ca să respire cu Dumnezeu aerul rarefiat al înălțimilor duhovnicești. Dintre întrebările cel mai des auzite în anii din urmă multe se leagă de „Ce face Biserica?” ori „De ce nu e așa și este altfel...?”. Au nevoie de prezența noastră, de priorități lucide și proiecte în care să le integrăm energiile.

Între colectiv și comuniune, tinerii noștri aleg comuniunea dacă știm să le-o aducem aproape. Declamatorii de soluții ipocrite și nefondate pastoral propun mereu con­vertirea lor la Hristos. Dar ei sunt în Hristos! Avem nevoie să învățăm să activăm în ei gena Hristos, miezul de omenie prin care asumă veșnicia. Avem nevoie să rearticulăm conș­tiinței noastre pastorale cunoaș­terea tinerilor din comuniunea cu ei, nu din lectura lașă a știrilor prefabricate ori a celor mistificatorii. De partea tinerilor înseamnă cu ei. Atenți nu doar la ce le propunem, ci și la ce anume ne cer. Biserica nu are voie să intre în jocul sistemic de a propune mereu proiecte doar pentru a fi bifate în agenda publică. Avem nevoie de gândire dinamică a proiectelor, de reformare a colectivi­tății creative în favoarea co­mu­niu­nii genera­ționale, mai întâi. Biserica poate fi cheagul de unitate sufletească și de ideal al tinerilor și copiilor pe care societatea îi etichetează, îi analizează, îi diagnostichează și îi dezbină. Nu avem alt mod de a fi ca Biserică decât acesta, de a fi, împreună cu ei, comuniune de dragoste. Poate e momentul, ca păstori și educatori, să ne creștem pentru aceasta. Merită!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!