Documentar
Tito Colliander: „Cine îşi face voia proprie culege puţin şi rar“

Tito Colliander: „Cine îşi face voia proprie culege puţin şi rar“

Adrian Dinu, 19 Decembrie 2010

Finlanda. Un măreţ colţ de rai pământesc care adăposteşte şi o mănăstire ortodoxă faimoasă, Valaam. Pe tărâmul acesta desprins din poveşti a activat scriitorul Fritjof Tito Colliander (1903-1989). Cu toate că s-a născut pe 10 februarie 1903 în oraşul rus Sankt-Petersburg, Colliander este considerat cel mai important autor ortodox al Finlandei. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm aspectele semnificative ale misiunii sale religioase, care pot fi desprinse cu uşurinţă şi din traducerile accesibile acum şi în limba română.

Asemenea lui Dostoievski, Colliander nu a păstrat amintiri prea plăcute din copilărie. Deşi născut într-un oraş populat şi civilizat, a văzut multe lucruri de amintirea cărora s-a ferit mai târziu. Tatăl său, Siegfried Joakim Colliander, activa ca ofiţer în Armata rusă şi a fost foarte bucuros în momentul declanşării Revoluţiei bolşevice. Părinţii micului Tito se gândeau că, în sfârşit, monarhismul agresiv se va preda în faţa unui liberalism accentuat. Nu a fost să fie. Comunismul a înăbuşit speranţele familiei şi i-a determinat pe membri să conştientizeze coşmarul politic din care făceau parte. Tito şi-a continuat studiile, încercând să nu iasă prea mult în evidenţă. Nu dorea să fie o nouă cărămidă în edificiul comunist. În adolescenţă a fost martorul unei scene teribile: a observat cum un tâlhar prins este ucis în bătaie de autorităţi. Bestialitatea acestui moment a fost convertită în acţiune fictivă în două povestiri ulterioare. Cine nu îşi aduce aminte de căluţul bătut din poezia lui Nekrasov care i-a inspirat un moment extraordinar lui Dostoievski, transpus în opera Crimă şi pedeapsă? Aşa cum spunea şi Leonardo Da Vinci: "Este foarte greu să găseşti o frumuseţe perfectă, dar şi o urâţenie perfectă". Uneori, scenele detestabile ne arată adevăratul grad de civilizaţie al omului modern şi ipocrizia pe care mulţi o afişează judecându-le negativ. Tito Colliander ştia că, deseori, oamenii visează la o lume perfectă, condamnând la moarte tot ceea ce este imperfect. O lume perfectă rămâne însă cu un aer de muzeu dacă nu există şi oameni care nu se integrează în ea. Gândiţi-vă doar la nebunii pentru Hristos.

Finlanda inspiratoare

După căsătoria cu Ina Behrsen, Colliander s-a stabilit în Finlanda. Au avut o căsnicie fericită şi trei copii. Aici a început adevărata perioadă creativă pentru Tito, care a publicat câteva romane în zece ani, reuşind să devină cunoscut la nivel internaţional. Cu toate acestea, necazurile cuceririi Finlandei de armata rusă s-au făcut simţite şi au fost nevoiţi să se refugieze continuu timp de câţiva ani. Tito nu şi-a pierdut curajul şi nici credinţa în aceste momente. A continuat să scrie cu sete, aducând Ortodoxia în prim-planul operelor sale. Premiile internaţionale obţinute i-au asigurat diverse conferinţe prin care Tito Colliander a reuşit să facă şi mai cunoscute opiniile sale creştine. Memoriile publicate în şase volume au fost foarte citite în Finlanda şi i-au asigurat un loc de frunte în istoria literaturii acestei ţări. Pe 21 mai 1989, Colliander trecea la cele veşnice în oraşul Helsinki.

"Lipsa de măsură trebuie ocolită"

"Te poţi îmbăta nu numai cu băutură. Tot atât de dăunătoare este şi ameţeala provocată de o prea mare încredere în sine şi de graba trecerii la faptă. Însufleţit de o râvnă nestăpânită, care se manifestă prin lipsa de măsură, te apuci să semeni în ogorul duhovnicesc ceea ce ţie ţi se par a fi jertfe, dar roadele le sunt găunoase: încordarea peste fire, lipsa de răbdare faţă de greşelile aproapelui, îndreptăţirea de sine." Adesea observăm cum creştinii sunt foarte râvnitori, dar prea rar au tipul bun de râvnă. De regulă, doresc să împlinească doar voinţa lor şi asceza care li se pare potrivită. Părintele duhovnic este ignorat, iar pericolul disocierii de ceilalţi devine tot mai prezent. Pildele cotidiene nu lipsesc deloc, din contră, sunt din ce în ce mai actuale. În atare condiţii, este bine să încercăm să ne păstrăm echilibrul. Fiind prunci duhovniceşti, prima dovadă de creştere este mergerea în picioare, dar nici un copil nu reuşeşte să facă acest lucru constant fără ajutor. Cei lipsiţi de măsură merg puţin şi rar pe drumul duhovnicesc, evitând orice ajutor din exterior care i-ar face să sporească. Aşa cum spunea un părinte filocalic: "Cine îşi face voia proprie culege puţin şi rar, lucrând ca în vis". O imaginaţie nebuloasă este asceza fără îndrumător. De aceea, roadele sunt găunoase şi se manifestă de regulă prin mânie necontrolată şi dorinţa de învăţare a celorlalţi. Dorinţă care se îndeplineşte rareori.

Rugăciunea şi credinţa - aripile zborului către cer

"Rugăciunea este una dintre cele două aripi care ne înalţă spre cer: cealaltă este credinţa. Nu poţi zbura cu o singură aripă: credinţa fără rugăciune este la fel de deşartă ca şi rugăciunea fără credinţă. Iar de-ţi este credinţa prea slabă, roagă-te: "Dă-mi, Doamne, credinţă!" O asemenea rugăciune rămâne rareori neîndeplinită. Aşa cum ne-a spus Domnul, grăuntele de muştar devine copac falnic. Cine caută soare şi aer deschide larg ferestrele. Ar fi caraghios să stai pitit în spatele perdelelor trase şi să te vaiţi: "Nu e pic de lumină, nu-i strop de aer". Această imagine îţi poate arăta puterea rugăciunii: puterea şi harul lui Dumnezeu sunt întotdeauna şi pretutindeni la îndemâna fiecăruia dintre noi, dar nu-ţi poţi primi partea decât dacă doreşti acest lucru şi acţionezi în consecinţă." Ne place enorm să credem că avem credinţă. Nimic nu ne face să ne simţim mai bine, dar atunci când cineva ne întreabă cât de mult ne rugăm începem să-l privim puţin altfel. Cine nu a auzit de acei credincioşi care afirmă sus şi tare că "ei au credinţa lor"? Nu există o asemenea inepţie! E ca şi cum am spune că avem fiecare lumina noastră proprie de la soare! Oricine crede îi întâlneşte pe drumul sporirii credinţei şi pe ceilalţi, dar nu poţi spori în credinţă fără rugăciune. Rugăciunea este regina virtuţilor. Cine "excelează" în rugăciune are şi celelalte virtuţi. Fără rugăciune însă, virtuţile devin vicii strălucitoare. Dar rămân vicii, nu virtuţi. Rugăciunea le converteşte, ea le adapă din izvorul Sfântului Duh, pentru a putea fi păstrate fără a genera mândrie. Oamenii "cu credinţa lor" sunt cei mai de plâns dintre toţi, pentru că ei nu cred de fapt decât în ei înşişi. Se roagă mereu singuri, nu ştiu ce înseamnă să aibă prieteni, nu cunosc lucrurile duhovniceşti, îi critică pe ceilalţi, nu au cunoştinţă de ei înşişi. Dacă rugăciunea are într-adevăr o putere mare la un om, este pentru că el ştie să iubească şi să creadă aşa cum trebuie. Cei care consideră că au credinţă cât un munte nu au dobândit niciodată grăuntele adevărat: poartă în inimă un munte de iluzii.

Strâmtă este cărarea mântuirii

"Cărarea cea strâmtă nu are sfârşit: este calea cea veşnică. Fiecare pas pe care-l facem pe ea este un început. Acolo, prezentul cuprinde viitorul, ziua judecăţii; prezentul cuprinde trecutul: facerea. Căci Hristos este pretutindeni prezent, fără a fi legat de timp, în acelaşi timp, atât în iad, cât şi în Rai. Când vine cel Unul, orice multitudine dispare, chiar şi cea în timp şi spaţiu. Totul se adună şi devine simultan, în adâncul inimii tale. Ai aflat atunci ceea ce căutai: adâncimea, înălţimea şi lărgimea Crucii: L-ai aflat pe Domnul şi ai aflat mântuirea. Aşa că, de voieşti să-ţi mântuieşti sufletul şi să dobândeşti viaţa veşnică, ia-o de la capăt neîncetat, ieşi din moleşeală,

fă-ţi semnul crucii şi spune: "Învredniceşte-mă, Doamne, să pun început bun în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!"" Aşa se încheie una dintre operele lui Tito Colliander, cu un îndemn foarte frumos la începerea vieţii duhovniceşti. Prin opera lui, Tito Colliander ne doreşte să gustăm bucuriile Duhului Sfânt şi să luăm aminte la învăţăturile Mântuitorului Hristos. Cărţile sale sunt născute din dorul neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune. Aceasta este calea cea strâmtă: a pocăinţei, rugăciunii şi credinţei, iar la urmă, a smereniei necuprinse, de care ne rugăm să ne învrednicească totdeauna Hristos, Mântuitorul nostru.

" Rugăciunea este una dintre cele două aripi care ne înalţă spre cer: cealaltă este credinţa. Nu poţi zbura cu o singură aripă: credinţa fără rugăciune este la fel de deşartă ca şi rugăciunea fără credinţă."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!