„Toma credea, dar avea nevoie de confirmare”

„Toma credea, dar avea nevoie de confirmare”

Nicoleta Olaru, 23 Aprilie 2017

„Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Sunt cuvintele Apostolului Toma rostite înaintea celorlalți ucenici ai Domnului atunci când a primit vestea Învierii lui Hristos. Exigenței lui Toma îi răspunde Mântuitorul astfel: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. În Duminica a 2-a după Paşti, am vorbit cu profesorul univ. dr. Ion Bordeianu, şeful Secţiei de Chirurgie Plastică şi Arşi din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Constanţa, despre chirurgia mâinii, despre simţul tactil şi despre gestul încredinţării lui Toma, care, „ca oricare dintre noi, a avut nevoie de confirmare. Credea, de fapt, dar voia să-şi confirme”, să întărească credința sa.

Domnule profesor, sunteţi chirurg plastician, practicaţi o profesie care presupune o manualitate deosebită şi ştim că manifestaţi o preocupare aparte pentru studiul mâinii. Ce ne puteţi spune din punct de vedere anatomic despre această parte extrem de importantă a corpului uman?

Chirurgia mâinii reprezintă una dintre ocupaţiile de bază ale chirurgiei plastice şi reconstructive. Mâna este organul specific omului, un al doilea creier, simbol al practicii, după cum creierul este considerat simbol al teoriei. De altfel, mâna are o reprezentare pe scoarţa cerebrală ca jumătate din suprafaţa corpului, iar jumătate din jumătatea mâinii, deci un sfert din jumătatea corpului, o reprezintă degetul mare, respectiv policele. Este degetul care ne deosebeşte biologic de maimuţă, în sensul că şi ea are cinci degete, dar nu poate aduce degetul mare în faţa celorlalte, faţă în faţă.

Mâna este organul care prezintă cea mai mare densitate de segmente anatomice pe volum, respectiv 27 de oase, 43 de articulaţii, 48 de muşchi şi tendoane. Noi, în chirurgie, spunem că mâna este singurul element anatomic al omului care nu are ţesuturi de umplu­tu­ră. Când chirurgul se află în faţa unei mâini traumatizate, trebuie să gândească rapid şi constructiv, pentru că ceea ce rămâne din mână trebuie să trăiască, să mişte şi să simtă, dar şi să nu doară. În practica mea de peste 40 de ani am întâlnit situaţii în care, în ideea de a salva cu orice risc segmentul anatomic, pacientul să a­jungă să solicite singur amputaţia, pentru că o mână care nu simte, nu mişcă şi doare este o povară.

Cei care se ocupă de chirurgia mâinii trebuie să fie extrem de serioşi în meserie, dar şi cu empatie mare faţă de pacient. Oamenii sunt extrem de nemulţumiţi şi devin agitaţi, agresivi când e vorba de mână. Vin cazuri în urgenţe cu stomacul perforat şi nu manifestă spaimă atât de mare ca atunci când e vorba de mână. Iar chirurgii, ei înşişi lucrători manuali prin excelenţă, trebuie să înţeleagă asta şi să aibă respect faţă de acest organ, pentru că noi, chirurgii, considerăm mâna drept un organ.

Mâna grăiește cuvântul fără glas

Hristos a folosit foarte mult mâinile, venind în întâmpinarea celor suferinzi, în timpul şederii printre noi. A binecuvântat cu mâinile Lui pâinea şi peştii pe care i-a înmulţit, a spălat picioarele ucenicilor, a apucat-o de mână pe fiica mai-marelui sinagogii, Iair, pe care a înviat-o, a uns cu tină ochii orbului redându-i vederea, a pus mâinile în urechile unui surd care apoi a putut să audă. În viaţa şi în profesia dumneavoastră Dumnezeu ocupă un loc special. Puteţi încerca un discurs spiritual despre mână?

Da, aşa este. Am crescut în curtea preotului nostru, Andrei Dumitrescu-Berevoescu, mama doică, tatăl meu argat, într-un respect profund faţă de Dumnezeu şi valorile morale. Eu şi sora mea nu ne culcam niciodată fără rugăciune şi nu ne ridicam de la masă până nu mulţumeam Domnului că am avut ce mânca.

Nu sunt un habotnic, dar nu există dimineaţă în care să nu-mi fac rugăciunea. Apoi, când ajung la spital mă opresc întâi la capelă şi mă rog lui Dumnezeu pentru pacienţii mei. După ce ajung în cabinet şi mă echipez, mă mai închin o dată şi aşa îmi încep ziua.

Cred cu tărie în Dumnezeu. Eu însumi am fost încercat cu un cancer pulmonar în 2004, cu excizia completă a plămânului stâng. Sunt extrem de mulţumit de starea postoperatorie şi nu pot decât să-I mulţumesc mult lui Dumnezeu că Şi-a arătat bunătatea şi pu­terea şi cu mine, cum a făcut-o cu toţi bolnavii pe care i-am tratat.

Revenind la mână, datorită importanţei ei, aceasta a constituit mereu obiectul preocupărilor religioase şi artistice. Aş aminti numai versurile lui Tudor Arghezi din poezia „Adame”, care sunt deosebit de sugestive. "Atît e numai mîna, de apucat şi dus?/ Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus,/ Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas/ Ori n-ai, grăieşte mîna cuvîntul fără glas./ Că gestul, în tăcere, acoperă şi are/ Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare./ S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?/ Ai fi putut răzbate un drum atît de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul/ Cercetător uşor şi ager, pipăitul?” În pictura religioasă, mâna este organul care exprimă ce nu se poate spune în cuvinte. Mâna reprezintă segmentul binecuvântării, cu ajutorul ei ne însemnăm cu chipul Sfintei Cruci, iar la rugăciune ne împreunăm mâinile în faţa Celui Atotputernic, în semn de implorare.

Mâna are o mare capacitate de a uni oamenii. Este mult şi preţios folosită în relaţiile interumane. De aici şi gestica bogată, cu semnificaţiile ei.

Cum vedem cu mâna?

Totul e posibil datorită „ochiului din vârful degetului”

Cum pipăim, cum simţim cu mâinile? Se poate asemăna pipăitul cu un alt simţ, al văzului? Cum interpretaţi dumneavoastră gestul Apostolului Toma de a se încredinţa tactil?

Mâna are cea mai mare co­nexiune cu creierul. Sunt cunoscute cazurile de copii care, din cauza pierderii unuia dintre membrele superioare, au un grad scăzut de inteligenţă. Mâna este organul cu care explorăm mediul. Fără mâini ne-ar fi imposibil să simţim căldura, reacţia celui de aproape. Există o transmisie electrofiziologică prin papilele dermice în momentul în care mângâiem pe cineva.
În chirurgie există expresia „ochiul din vârful degetului”, pentru că sunt situaţii în care, deşi beneficiem de o tehnică modernă, nu putem să ajungem să explorăm anumite zone decât cu mâna, cu degetul.

Gestul lui Toma este unul firesc, iar Hristos i-l permite tocmai pentru a-i arăta că e real şi că puterea Lui nu are nevoie de intermediari. Toma, ca oricare dintre noi, a avut nevoie de confirmare. Credea, de fapt, dar voia să-şi confirme. Aţi văzut că şi copiii au tendinţa să pună mâna pe foc, să-şi explice ce se petrece acolo, dincolo de ce percep vizual.

Cât la sută din percepţia noastră, din informaţia noastră se datorează simţu­lui tactil? Cât ne putem încre­de în acest simţ, cât de sigur e?

Simţul tactil ne confirmă într-un procent de 98%. Este foarte greu să acceptăm că o mână care nu are perturbări din punctul de vedere al sensibilităţii poate să ne înşele.

„Medicul prin excelenţă e «Dumnezeu» pentru pacientul său”

Ce presupune practicarea unei profesii cum e cea a dumneavoastră?

Cred cu toată tăria că medicul trebuie să aibă chemare, har.

Eu le spun şi studenţilor că fiecare caz trebuie operat de trei, ori. O dată îl operezi cu o zi îna­inte, în care îţi faci planul intervenţiei chirurgicale, a doua oară îl operezi în ziua intervenţiei şi a treia oară în noaptea de după operaţie, în care gândeşti ce ai făcut şi dacă ai făcut totul cum trebuie.

Există o vorbă, că medicul chirurg trebuie să aibă trei calităţi esenţiale: ochi de vultur, inimă de leu şi mână de femeie.

Cel mai bun doctor e acela care te face pe tine bine. Poţi să mergi la un doctor vestit şi să nu ai rezultatul dorit. Iar medicul prin excelenţă e «Dumnezeu» pentru pacientul său.

Cu omul trebuie să vorbeşti, să-l mângâi în sensul propriu al cuvântului, să-l linişteşti, să-i dai de înţeles că vei face tot ce este omeneşte posibil ca să-i fie bine şi că tot ce vei aplica va fi doar pentru a-l vindeca. Dar eu le spun pacienţilor realitatea. Că deşi coasem nervii la micro­scop, ce a făcut Dumnezeu nu mai facem noi.

Uneori, comportamentul medicului poate părea dur, dar el trebuie împins până la limita în care îi faci bine pacientului. De pildă la arşi fiecare manevră este extrem de dureroasă. Trebuie să ştim însă că durerea este necesară. Dacă am trata un ars sub anestezie generală încât să nu simtă durerile, l-am pierde în mod sigur, pentru că durerea are un rol benefic asupra cicatrizării. Dacă nu ar durea, toate vasele de sânge ar rămâne deschise, ar sângera, s-ar putea infecta. Prezenţa durerii duce la constricţia vaselor de sânge. Aţi văzut că de câte ori ne doare ceva devenim palizi, facem vasoconstricţie, şi acesta este un element de apărare împotriva agresiunii.

Preşedinte fondator al Societăţii de Chirurgie Reconstructivă din România

Profesorul universitar dr. Ion Bordeianu s-a născut la 25 septembrie 1949. În 1968, a absolvit Liceul „Dinicu Golescu" din Câmpulung-Muscel. A urmat Institutul Medico-Farmaceutic din Bucureşti (Facultatea de Medicină Generală), Institutul de Perfecţionare şi Specializare a Medicilor şi Farmaciştilor. Şi-a început activitatea ca medic specialist pe Secţia de Chirurgie Plastică din cadrul Spitalului Judeţean Constanţa în anul 1979. În 1990 a efectuat în premieră naţională reconstrucţia de police prin transfer digital pe pedicul vascular. Între anii 1994 şi 2002 a ocupat funcţia de director al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. În perioada 2004-2012 a fost prodecan al Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii "Ovidius” Constanţa. A publicat nouă cărţi, peste 60 de articole şi 250 de lucrări ştiinţifice şi a primit multe premii şi distincţii. Profesorul Ion Bordeianu este preşedinte fondator al Societăţii de Chirurgie Reconstructivă din cadrul Asociaţiei Chirurgilor Plastici din România, membru fondator al Societăţii Române de Chirurgia Mâinii, membru al Societăţii Naţionale de Biologie Celulară. Este şeful Secţiei de Chirurgie Plastică şi Arşi din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Constanţa. Din luna septembrie 2013 până în luna mai 2014, a deţinut funcţia de rector interimar al Universităţii „Ovidius" din Constanţa.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!