Editorial
Toma şi experienţa personală a Învierii

Toma şi experienţa personală a Învierii

Cosmin Daniel Pricop, 16 Aprilie 2015

 

 

Dintre toţi cei doisprezece Apostoli pe care Mântuitorul i-a avut iniţial, cred că cel mai bine s-a întipărit în amintirea populară numele a trei dintre aceştia: Petru, ca unul care a fost aproape de Hristos, dar care s-a lepădat de El cu prima ocazie mai serioasă, Iuda, care L-a vândut pe Iisus şi care mai ales a dorit să convertească material valoarea Persoanei şi Evangheliei Mântuitorului, şi în cele din urmă Toma, pentru ne-credinţa de care a dat dovadă, în ciuda insistenţelor fraţilor săi în ale apostolatului. Evenimentul în care a fost implicat Toma a marcat generaţiile creştine româneşti în aşa măsură, încât în limbajul popular s-a păstrat celebra expresie „Toma necredinciosul“, folosită în contextele în care cineva se arată sceptic.

Dorinţa lui Toma este aceea de a se convinge personal de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Amărăciunea confraţilor săi la adresa lui este legată de faptul că Toma nu îi crede pe ei, cei care aflaseră şi cunoscuseră înaintea lui realitatea Învierii. Înţelegând contextul mai larg în care se petrecuse Învierea, parcă suntem tentaţi să îl înţelegem pe Toma. Cum alergase Petru la mormântul gol, după ce fusese înştiinţat de Femeile Mironosiţe? Avea el mersul şi atitudinea omului încredinţat întru totul de realitatea anunţată recent de femei, dar care fusese vestită sistematic de Hristos mai înainte de Pătimirile Sale? Dovedise Petru şi împreună cu el şi ceilalţi Apostoli, fără Toma, mai multă înţelegere în ceea ce priveşte rânduiala pe care o avea de împlinit Domnul pe pământ? Sabia scoasă în Grădina Ghetsimani şi negarea apartenenţei la Hristos până la cântatul întreit al cocoşului sunt dovezi care vorbesc împotriva lui. Nici dorinţa fiilor lui Zevedeu de a primi locuri privilegiate în împărăţia pe care o făgăduise Hristos nu constituie dovada unei înţelepciuni sau încredinţări deosebite. Cei doi, mânaţi probabil de insistenţele mamei lor, doreau să îşi rezolve viitorul, să fie siguri de un anumit confort încă de pe acum.

Or, scurtcircuitul tocmai aici cred că se declanşează. Ceilalţi Apostoli, fără Toma, Îl văzuseră pe Hristos înviat, iar acum doresc să îl convingă şi pe el de realitatea acestei minuni, acestui fapt nemaivăzut şi neegalat. Rămân miraţi atunci când Toma nu dă curs celor relatate de ei şi doreşte să facă experienţa personală a Învierii. Ce nu înţeleg Apostolii este că atitudinea lui Toma este atitudinea lor de mai înainte. Toma este o oglindă nu doar a neputinţei momentane personale de a primi minunea, dar şi a neputinţei de grup, comunitare, a tuturor celor care Îl urmaseră îndeaproape pe Hristos. Ceilalţi vor ca Toma să fie aşa cum poate ei toţi nu au fost niciodată. Sunt miraţi de atitudinea Geamănului, dar nu se gândesc la faptul că aceasta este sau a fost atitudinea lor de până acum. Momentul pare a fi şi unul în care Hristos îi smereşte pe ucenicii Săi, aşezându-i acum pentru puţină vreme în postura de a fi învăţători, aşa cum a fost El. Cei zece ucenici devin acum povăţuitorii unui frate de-al lor, Toma, pe care trebuie să îl convingă de o realitate mai presus de cea a contextului imediat. Poate că acum vine vremea să conştientizeze dificultatea misiunii pe care şi Hristos a avut-o de împlinit cu ei şi pe care şi ei, la rândul lor, o vor împlini peste puţină vreme.

Să nu ne grăbim să îl acuzăm pe Toma de necredincioşie, înainte de a constata dacă nu cumva suntem Toma cu toţii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!