Moldova
Tot ce suportă patul să legalizeze statul?

Tot ce suportă patul să legalizeze statul?

Pr. Constantin Sturzu, 17 Iulie 2017

Nu este firesc, bineînţeles, ca cineva să intervină în intimitatea altcuiva. Dumnezeu Însuşi ne respectă libertatea alegerilor pe care le facem. El ne arată consecinţele pe care le vor avea faptele noastre, dar nu sileşte pe nimeni să-L asculte. Dimpotrivă, Domnul spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, nu dă buzna în casa noastră, nu sparge uşa, dar nici nu se depărtează de la noi, oricât de răi am fi, pentru că ne iubeşte. „Uşa“ este simbolul limitei libertăţii noastre şi al intimităţii noastre. Dar aşa cum Dumnezeu nu vine peste noi, nici noi nu avem dreptul de a „da buzna“ peste ceilalţi, cerând ca slăbiciunile sau obiceiurile noastre să devină normă publică.

Continuă dezbaterea asupra iniţiativei Coaliţiei pentru Familie de a se înscrie în Constituţia României actuala definiţie a căsătoriei din Codul Civil. Ce vor cele trei milioane de români care susţin prin semnătură acest demers legal? Nimic mai simplu: vor ca instituţia căsătoriei să fie protejată la cel mai înalt nivel, juridic vorbind. Dacă, pe viitor, aşa cum se întâmplă deja în alte state, se va dori o modificare, aceasta să nu se poată face decât printr-un alt referendum. Recent, Germania a legalizat căsătoriile dintre două persoane de acelaşi sex, prin vot parlamentar. Nu ar fi fost corect ca poporul german să fi avut şansa de a decide, printr-un referendum, asupra acestei propuneori care va marca în mod semnificativ prezentul şi viitorul naţiunii? Până unde se va merge cu legalizarea unor alte tipuri de „căsătorii“? Să nu-mi spuneţi că lucrurile se vor opri aici. Spre exemplu, în Columbia, la doar un an de la legalizarea „căsătoriilor homosexuale“, s-a recunoscut ca fiind legal „mariajul“ a trei bărbaţi. Aşadar, cine va mai putea să stopeze şi cu ce argumente, spre exemplu, legalizarea „căsătoriei“ dintre doi bărbaţi şi trei femei, dintre un bărbat şi o capră, dintre o femeie şi ea însăşi etc.? Până unde se va merge? Dar dacă locuitorii unui oraş întreg vor dori să se căsătorească între ei, pe motiv că se iubesc, cum se va proceda?

În favoarea unei aşa-zise deschideri către „căsătorii“ de genul celor de mai sus se aduce ca principal argument faptul că nu are nimeni dreptul de a se băga în patul altuia. Un judecător, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), ne mai şi acuză de ipocrizie, declarând: „Ne revoltăm când suntem interceptaţi de stat, pe motiv că se intră în viaţa noastră privată, dar în acelaşi timp cerem statului să reglementeze pe cine să băgăm în pat“. Am tot stat şi m-am frăsuit, vorba ceea, dar nu-mi pot da seama ce a vrut să spună distinsul om al legii. Ce are patul cu statul? Sau invers. Faptul că actuala definiţie a căsătoriei, prevăzută de lege, se va regăsi întocmai în Constituţie înseamnă intruziune în viaţa privată? Cum? Să înţeleg că nici un homosexual nu se va mai atinge de partenerul său, pentru că relaţia lor nu va fi validată... constituţional? Sau că heterosexualii înşişi nu vor mai avea relaţii intime în afara căsniciei, doar pentru că vor fi „ispitiţi“ şi ei să mizeze - vorba unui fost preşedinte - totul pe „o singură carte“?... Câtă pudoare, monşer!

Legea nu prevede nici acum şi nici nu va include vreodată, prin modificarea Constituţiei, vreo restricţie cu privire la cele ce se întâmplă în patul omului, oricare ar fi el. Dar pentru cei care tot invocă argumentul „patului sacrosanct“, am şi eu o nedumerire. Dacă acesta este criteriul decisiv după care ar trebui să ne orientăm în domeniul legislativ, nu rezultă de aici că, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, vor trebui să capete legitimitate şi violurile sau incesturile? Că doar şi acestea se întâmplă în pat. Şi câte alte nebunii se mai întâmplă sub plapuma omului, toate vor trebui permise ori, cel puţin, să nu fie interzise de lege. Că doar nu avem voie să ne „băgăm în patul omului“, acolo e un fel de „stat în stat“. Sau „pat în stat“, ca să grăiesc „politic corect“.

Nu este firesc, bineînţeles, ca cineva să intervină în intimitatea altcuiva. Dumnezeu Însuşi ne respectă libertatea alegerilor pe care le facem. El ne arată consecinţele pe care le vor avea faptele noastre, dar nu sileşte pe nimeni să-L asculte. Dimpotrivă, Domnul spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, nu dă buzna în casa noastră, nu sparge uşa, dar nici nu se depărtează de la noi, oricât de răi am fi, pentru că ne iubeşte. „Uşa“ este simbolul limitei libertăţii noastre şi al intimităţii noastre. Dar aşa cum Dumnezeu nu vine peste noi, nici noi nu avem dreptul de a „da buzna“ peste ceilalţi, cerând ca slăbiciunile sau obiceiurile noastre să devină normă publică. Nici măcar duhovnicul, în Taina Spovedaniei, nu are dreptul de a se amesteca în intimitatea soţilor, chiar dacă are datoria de a-şi învăţa ucenicii despre conduita creştină a unui cuplu. Poate sfătui, dacă e solicitat, sau poate primi o mărturisire a lor despre anumite păcate săvârşite „în pat“. Dar în nici un caz nu poate dirija viaţa lor intimă sau da curs unor chestionări specifice mai degrabă unui voyeur, decât unui părinte duhovnicesc.

Statul are datoria de a proteja libertatea fiecăruia, care este însă limitată de libertatea celorlalţi. Biserica nu-şi doreşte, precum se mai întâmplă în alte spaţii religioase, să impună prin lege vreo convingere sau prescripţie de ordin moral. Dar cetăţenii unei ţări, creştini sau nu, pot avea iniţiative legislative inspirate din morala şi credinţa creştină. În fapt, însăşi Europa modernă s-a construit şi ca un spaţiu modelat de o viziune creştină asupra lumii. Aşadar, e o diferenţă uriaşă între a inspira şi a impune ceva. În Biserică nu se fac compromisuri când e vorba de învăţătura de credinţă şi nici nu se adaptează principiile morale la neputinţele oamenilor. Toţi suntem păcătoşi şi luptaţi de diferite patimi, de la vlădică la opincă. Nu e nimic de mirare la acest capitol. Dar faptul că unii, poate chiar o majoritate, nu reuşesc să se ridice la înălţimea chemării lui Dumnezeu, nu înseamnă că ar trebui „adaptat“ cuvântul revelat la decăderea noastră. Expresia: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă“, care se regăseşte în mai multe locuri din Evanghelie, este şi un îndemn la depăşirea unei viziuni înguste, egoiste şi pătimaşe, la ieşirea din văicăreală şi slăbănogire. Ea este o încredinţare că suntem chemaţi la a fi verticali şi dinamici, cuprinzând pământul întreg, dar fără a pierde legătura cu Cerul. E o chemare la integritate şi la integralitate.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!