Documentar
„Trebuie întâi și-ntâi de toate să ai o concepție creștină”

„Trebuie întâi și-ntâi de toate să ai o concepție creștină”

Pe 20 mai e ziua de naștere a lui Corneliu Coposu. În urmă cu trei ani, centenarul acestui eveniment a avut parte de o celebrare pe care mărturi­sesc că n-o sperasem! Au apărut nu mai puţin de 9 cărți de și despre Senior; o celulă din Fortul 13 Jilava a primit numele lui, la fel ca și o sală de curs a Facultății de Științe Politice; s-au desfășurat numeroase manifestări aniversare la București, în Bobota natală, la Zalău, Şimleul Silvaniei, Oxford, Paris, Washington și în alte locuri; revistele Caiete silvane și Dilema veche i-au dedicat câte un număr, TVR – mai multe emisiuni; s-au depus flori la bustul din Piaţa Palatului, cu ceremonial militar; s-a organizat un turneu de bridge Corneliu Coposu; a avut loc un concert omagial la Ateneu; fundația care îi poartă numele a acordat medalii celor care au contribuit la păstrarea memoriei lui; Casa Regală a oferit un dineu de gală; au fost numeroase expoziții dedicate, inclusiv una filate­lică și alta itinerantă prin țară.

Nu e deloc puțin lucru, pentru că trăim în România și celebrarea marilor valori ale națiunii nu pare a fi punctul nostru forte… În același 2014, cu doar câteva luni în urmă, se împliniseră tot 100 de ani de la trecerea spre cele veșnice a Regelui Carol I, făuritorul României moderne, moment pierdut într-un anonimat aproape total.

Percepția publică a lui Corneliu Coposu după 1989 a suferit o schimbare la 180 de grade abia după dispariția sa fizică. În zorii anului 1990, o manipulare de o josnicie înspăimântătoare l-a prezentat drept un individ care, în timp ce noi mâncam celebrul salam cu soia, se îmbuiba la Paris îngurgitând icre negre cu lingura (în realitate nu ieșise niciodată din țară după 15 ani de pușcărie politică și 2 de domiciliu forțat în mijlocul Bărăganului), moșier care a venit să-și ia moșiile înapoi (n-a revendicat și n-a primit nimic, n-a avut nici măcar o ma­șină), s-a scandat „Boșorogii fără dinți vor s-ajungă preșe­dinți!” (n-a încercat să obțină nici o funcție publică), „Coposu la azil!”, „Coposu la Antipa!”, iar în primul 1 decembrie, noua Zi Națională, a fost huiduit atunci când vorbea despre înain­tașii care au realizat Marea Unire…

În cei șase ani cât am avut norocul (noroc de care ne-am bătut joc) să ne fie contemporan și în activitate, pe măsură ce s-a aflat cât de cât realitatea vieții sale chinuite, această ură vehementă s-a mai temperat, dar Seniorul a rămas, pentru mult prea mulți români, „omul negru” din jocurile și spaimele copilăriei noastre, reprezentantul cel mai important al celor care veneau dintr-un trecut care, în opinia unora, trebuia să rămână doar trecut.

La urma urmei, îi poți înțelege: e greu să știi că există, aici și acum, oameni cu principii, sentimente, rezistență, consecvență și mai ales cu o cumplită experiență personală de care tu ești conștient că nu ai fi niciodată în stare. Opt ani de izolare totală! Opt ani în care să nu poți vorbi cu nimeni și să nu vezi – exclusiv prin vizetă – decât figurile lombroziene, întunecate și mute ale gardienilor! Opt ani în care să compui în minte sute de poezii, să rezolvi probleme de matematică, să faci traduceri („If”, de Rudyard Kipling, e singura pe care ulterior a putut-o pune pe hârtie, după cum „Rugă” e unica poezie păstrată) – ca să nu înne­bunești, ca să-ți pui mintea la lucru… Opt ani, dintre care 7 luni cu ușa zidită la celulă din pricina unei interpretări idioate a men­țiunii „Strictă izolare“… Opt ani după care aproape uitase să vorbească… Cincisprezece ani în care și-a înjumătățit greutatea cu care intrase în iulie 1947 și abia mai vedea… Cincisprezece ani de anchete, care puteau dura și câteva ore, bătăi, torturi inimaginabile, în urma cărora nu și-a abjurat nici un crez, n-a trădat pe nimeni și nu și-a trădat nici un principiu.

Calitatea fundamentală: bun creștin

Cum e posibil așa ceva!? Nu e nevoie să facem presupuneri, căci Corneliu Coposu a apucat să ne explice: în cele mai cumplite momente din anii aceia de coşmar, ceea ce l-a ţinut în viaţă, ceea ce i-a dat puterea să reziste a fost, tot timpul, credința în Dumnezeu. Mai mult decât atât, a spus că „pentru a te putea devota intereselor unui popor trebuie întâi și-ntâi de toate să ai o concepție creștină, care te îndeamnă să sacrifici interesele tale intereselor publice. Dacă nu ai această credin­ță, înseamnă că egocentrismul tău nu poate fi în beneficiul poporului”.

Seniorul a avut multe calități și dimensiuni ale ființei sale, dar dacă m-ar întreba cineva care cred că este prima dintre ele, aș numi-o pe aceea de bun creștin. Morala sa, onestitatea de aici au venit. Puterea, tot de aici, ca și consec­vența, toleranța, echilibrul, răbdarea. De la distinsele sale surori am aflat o scenă care definește perfect atitudinea lui Corneliu Coposu. După întoarcerea în Bucu­rești din domiciliul obligatoriu, a continuat să fie hărțuit de Securitate – filaje, ascultări telefonice, interceptarea corespon­denței, anchete, o armată de oameni au trăit de pe urma lui vreme de un sfert de secol! –, iar vârful de lance al acestora era un ofițer care-i tot cerea declarații. După decembrie 1989, într-o zi, una dintre surori și-a amintit de el și a întrebat: „Oare ce mai face? Ce-ar fi să-l căutăm și să-l întrebăm de sănătate?” La care Seniorul s-a încruntat: „Ce fel de creștină ești tu!? Omul își făcea datoria, lasă-l în pace!”

Nu doar că nu l-a întrebat de sănătate și nu l-a căutat deloc, dar nici măcar n-a încercat să-și vadă dosarul de Securitate! Oricum, nu avea ce afla de acolo, căci – am avut ocazia să verific asta – bieții oameni aruncați în pușcărie, în condiții cumplite, pentru unica vină de a gândi altfel, știau și cine i-a turnat… Dar nici unul dintre ei, niciodată, întâlnindu-și pe stra­dă un fost torționar (s-a întâmplat de multe ori!), nu i-a tras măcar o palmă. O singură dată, văzându-l vizavi pe nimeni altul decât Ale­xandru Vișinescu, Coposu a traversat spre el, torționarul s-a speriat că-l bate, dar Seniorul i-a spus atât: „Dacă vei fi judecat vreodată pentru ceea ce ai făcut, să mă chemi pe mine ca martor al apărării, o să depun mărturie că nu erai în deplinătatea facultăților tale mentale, căci numai un nebun putea face așa ceva!”

Un intelectual rafinat

Dar Corneliu Coposu n-a fost doar un om exemplar pentru cre­dința sa în Dumnezeu, pentru fidelitatea față de PNȚ și Iuliu Maniu, pentru devoțiunea față de poporul și patria sa, ca și față de Regele Mihai, nu doar un caz aproape incredibil de om care a trecut prin cele mai grele încercări și a rămas senin, calm și blând. Aceste calități incontestabile au sfârșit prin a i le recunoaște – dar numai după ce au scăpat de el! – până și înverșunații săi adversari, care vedeau în el, pe bună dreptate!, cea mai importantă și mai puternică personalitate a opozi­ției. De altfel, nimeni nu contestă faptul că, deși plecase dintre noi de un an, Coposu este cel sub a cărui aripă nevăzută s-au câștigat alegerile din 1996.

A fost însă mult mai mult decât atât. A fost un intelectual rafinat, Vaclav Havel-ul României, așa cum bine a spus Vladimir Tismă­neanu. Un om de o cultură impre­sionantă, care construia argumente pe baze documentare, inclusiv citând din Lenin, la nevoie! Absolvent de Drept, avea instruc­ția juridică necesară pentru a analiza corect și concret o situație. Jurnalist în tinerețe, avea un excelent spirit de observație și o bună stăpânire a frazei – este fascinant să vezi cât de cursiv vorbea! Mâna dreaptă a lui Maniu, care îl lua cu el sau îl trimitea peste tot, era un extrem de prețios martor al Istoriei; până și comuniștii au încercat să-l folosească în acest sens, numai că el spunea ce știa, nu ce ar fi vrut ei! Grație culturii, inteligenței și experienței personale, avea ceva rar în clasa noastră politică: avea viziune. O viziune de ansamblu, internațio­nală. Drept care a fost printre promotorii integrării europene și euro- atlan­tice. În fine, era un om neo­bosit; se-ntâmpla să-și sune prietenii și colaboratorii și la 1 noaptea: „Hai până la mine, să discutăm ceva!”

Nu în ultimul rând, și poate cel mai puțin cunoscut, Corneliu Coposu era un om înzestrat cu foarte mult umor, în special sub formă de ironie fină… Oricât ar părea de greu de crezut, și-a manifestat-o inclusiv în timpul anchetelor la care a fost supus! Odată, au încercat să-l facă să toarne pe cineva spunându-i că și acela l-ar fi turnat pe el. La care Coposu a răspuns: „Nu cred că a făcut-o cu rea intenție. Mai degrabă cred că a fost un exces de zel…”

Pentru odihna sufletului

În Memorialul Sighet, dedicat victimelor comunismului și ridicat de către Fundația Academia Civi­că, există un spațiu de rugăciune multiconfesional. Ana Blandiana a explicat că inițial au vrut să facă o capelă, dar n-au știut în ce confesiune s-o facă, întrucât în pușcăriile comuniste au fost arun­cați (iar mulți au pierit acolo, inclusiv Maniu) un milion de oameni, și ortodocși, și catolici, și greco-catolici, și protestanți. Și toți merită pomeniți într-o rugă­ciune. Corneliu Coposu a fost gre­co-catolic, ca toată familia sa și o parte din cei născuți în aceeași zonă. Nu mă îndoiesc însă nici o clipă că noi, ortodocșii, trebuie să ne rugăm pentru odihna sufletului său, așa cum știu că a făcut-o și el pentru toți românii. Și nu doar că s-a rugat, dar a și încercat să realizeze ceva pentru noi. Cât de mult l-am înțeles noi, asta e altă poveste…


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!