Religie şi ştiinţă
Trecerea timpului şi înnoirea vieţii omeneşti

Trecerea timpului şi înnoirea vieţii omeneşti

Rar întâlnim în aceeaşi săptămână două ocazii pentru a reflecta la propria viaţă, la felul cum am ales să trăim. Însă sfârşitul fiecărui an și cu precădere cele şase zile dintre praznicul Naşterii Domnului şi începututul noului an ne oferă fiecăruia dintre noi șansa unui nou bilanț duhovnicesc.

În ultimele decenii, numeroase cercetări au subliniat valenţele terapeutice ale vieţii spirituale. Prin ele, ştiinţa a ajuns să formuleze distincţii de ordin etic, având implicaţii directe în planul edificării omenești. Știinţa a împins teritoriul explorărilor ei în interioritatea persoanei, scoțând la iveală un anumit fel de „funcţionare” a vieții omenești, în plan cognitiv și emoțional. Au ieșit la lumină, de exemplu, dovezi care arată cum maniera în care ne raportăm la semeni ne influenţează starea emoţională, dar și faptul că dispoziţiile și emoțiile de fiecare zi influenţează felul în care gândim. Aceasta ne poate ajuta într‑o măsură considerabilă la înțelegerea obișnuințelor noastre și a vieții pe care o trăim, înlesnind reflecția privitoare la propria viață.

Ceea ce fac hotărăște în bună măsură cum sunt

Este bine cunoscut faptul că oxitocina este produsă în principal de hipotalamus, acționând uneori ca un hormon, alteori ca un neurotransmițător, și având efecte în mai multe regiuni ale creierului. Cercetările au arătat că ea însoțește disponibilitatea persoanei de a forma legături sociale durabile, empatia şi altruismul, motiv pentru care oxitocina este supranumită „hormonul conectivităţii sociale sau al dragostei”. Îmbrățișarea maternă sau fraternă, exprimarea compasiunii, comunicarea sinceră sau întrajutorarea semenilor determină o creștere semnificativă a nivelului de oxitocină.

Această legătură cauzală a fost evidențiată recent într‑un mod inedit. Persoanelor dintr‑un grup li s‑a administrat oxitocină, pentru a vedea efectele ce decurg de aici. În felul acesta s‑a urmărit o evidențiere mai clară a legăturii dintre oxitocină și dis­po­zițiile și comportamentele men­ționate. Cercetările au arătat că persoanele cărora li s‑a administrat oxitocină au raportat dispoziţii mai apropiate cu cele întâlnite în practica vieţii spirituale, atât la scurt timp după inter­venție, cât și o săptămână mai târziu.

Ei au afirmat că latura spirituală a vieții reprezintă un aspect important, că e de dorit ca viața să aibă un sens. De asemenea, au considerat drept importante legăturile cu ceilalți oameni, formulând mai des atât ideea că viaţa întreagă este interconectată, cât și faptul că există un plan mai înalt de conștiință sau de spiritualitate care leagă toți oamenii. În raport cu alte persoane dintr‑un grup de control, cei obișnuiți să practice viața spirituală care au primit oxitocină au raportat mai des dispoziţii contemplative, stări asemănătoare seninătății și recunoștinței. Cercetătorii au mai observat și că oxitocina nu i‑a afectat în mod egal pe toți cei din grup1. Efectele oxitocinei administrate au fost mai mari în rândul persoanelor care prezentau o expresie mai pronunţată a genei CD38 (gena care reglează eliberarea de oxitocină din neuronii hipotalamici ai creierului)2.

Numeroase studii arată că experiența compasiunii, a generozității sau a iertării, precum și practicile specifice vieții spirituale au efecte benefice asupra sănătății, prin reglarea mecanismelor inflamatorii, prin creşterea tonusului vagal, cu alte cuvinte, printr‑o creştere generală a calităţii vieţii3[1].

Dacă ne situăm în planul preocupărilor pentru viața spirituală din perspectiva creștinismului răsăritean, rezultatele acestea pot fi relevante, căci ele evidențiază încă o dată legătura strânsă dintre viața sufletească și trup. Tradiția răsăriteană afirmă că sufletul este rădăcina vieții trupului, avându‑și terminațiile în trup. În reflecția patristică se afirmă că ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup, iar ceea ce se întâmplă în trup se răsfrânge în suflet. Ceva asemănător a fost dovedit și de psihologie: condiționarea subliminală (priming). Este vorba despre faptul că expunerea la o experiență ne condiționează modul în care vom reacționa la o altă experiență4. Toate experiențele pe care le trăim se depun în noi, afectând pentru mai mult sau mai puțin timp dispoziția și felul în care vom recepta lumea. Pe alt palier, neuroștiințele au evi­dențiat ceva înrudit cu cele spuse până acum: neuroplasticitatea. Este vorba despre constatarea că gândurile și experiențele repetate suficient de multă vreme induc, la orice vârstă, o anumită modificare într‑o regiune a creierului. În cuprinsul neuroștiințelor s‑au evidențiat și rețelele numite „neuroni oglindă”, prin intermediul cărora mintea noastră devine scena pe care se desfășoară actele săvârșite de cei pe care îi privim. Vizând o adâncime chiar mai mare, științele medicale au arătat că anumite comportamente, practicate mai multă vreme, pot modifica expresia unor gene (epigenetică).

Viața duhovnicească îți zidește persoana, familia și chiar societatea

În primă instanță, constatări de felul acesta ne trimit repede cu gândul la valoarea expe­riențelor de fiecare zi. Ceea ce trăim în primii ani din viață, dar și maniera în care ne petrecem timpul la vârsta adultă ne pot ajuta sau ne pot împiedica tot mai mult în urcușul nostru duhovnicesc! Pe de altă parte, aceste constatări mai vechi sunt relevante și în lumina rezultatelor privitoare la oxitocină. Câtă vreme expresia unei gene răspunde de o anumită sensibilitate la oxitocină, aceasta contează în disponibilitatea pe care o au persoanele pentru planurile mai înalte ale vieții și către nevoile semenilor. Aceasta subliniază iarăși, dar de data aceasta mai bine țintit, cât de importante sunt expe­riențele de viață ale copilăriei și modul în care alegem să ne petrecem timpul în fiecare zi pentru sensibilitatea și preocupările duhovnicești de mai târziu.

Îmbrățișările materne și fraterne ale copilăriei, faptele de întrajutorare la care am participat, alte fapte nobile la care am fost martori, câtă vreme stimulează și consolidează sistemul ocitocinic, se dovedesc importante în dispozițiile și preocupările ulterioare pentru viața spirituală, pentru nevoile semenilor și pentru înțelesurile mai înalte ale vieții. Toate aceste experiențe, trăite într‑o familie cu părinți și frați iubitori, în mijlocul unei comunități din care nu lipsesc îmbrățișarea fraternă și întrajutorarea, pot constitui un fond existențial care facilitează sensibilitatea pentru cele spirituale, astfel încât ajungem mai târziu să simțim, ajutați de îmbrățișările calde și curate ale copilăriei, în fiecare îmbrățișare fraternă și în fiecare gest de ajutor pe care îl facem pentru cineva, bucurii care ne deschid către dispoziții mai înalte de viață spirituală.

Darul vieții și responsabilitatea fiecărei clipe trăite

Din perspectivă creștină, înțelesurile unor constatări de acest fel sunt împlinite deplin în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. În El se vede cel mai deslușit cum viața omului se împlinește în iubirea jertfelnică pentru ceilalți. În El, și cu puterea Lui iubitoare, mama își poate iubi jertfelnic copilul, în El, frații se pot iubi unii pe alții, în El, noi putem iubi pe semenii noștri, după modelul ­iubirii Lui desăvârșite pentru toți oamenii. În El înțelegem de ce iubirea și jertfa pentru semeni este sănătoasă. Binele nu este așadar doar o categorie morală, ci una existențială. Se dovedește astfel că virtuțile ne fac sănătoși, căci suntem creați în vederea umplerii noastre de har, de lucrarea Lui iubitoare pentru toți oamenii.

Evenimentul Întrupării descoperă înțelesuri cuprinzătoare și pentru celelalte constatări. Condiționarea subliminală, neuroplasticitatea și epigenetica dovedesc faptul că fiecare ceas din viață ascunde în el posibilitatea schimbării. Omul se naște în lume purtând în sine darul acestei plasticități. Timpul fiecărei zile vine deodată cu posibilitatea acestei modelări de sine, prin tot ceea ce facem, a emoționalității și a gândirii, a lucrărilor interioare și a faptelor săvârșite. Șansa aceasta, prin care ființa noastră se poate îmbunătăți, anunță deopotrivă responsabilitatea incomensurabilă pentru fiecare clipă de viață și în fiecare rol cu care suntem însărcinați. Este vorba despre responsabilitatea părinților față de copii, a profesorilor în fața elevilor, a preoților în raport cu enoriașii, a jurnaliștilor față de publicul larg, a fiecăruia dintre noi pentru toți ceilalți. Ce experiențe alegem să dăruim celorlalți? Cu ce anume umplem secunda sau ora pe care o trăim împreună? Ce aducem noi la întâlnirea cu semenii noștri?

În felul acesta putem înțelege cum în fiecare ceas petrecut împreună stau ascunse șansele îmbunătățirii noastre, ale schimbării, ale înnoirii împreună. Depinde de fiecare dintre noi dacă apropiații și semenii noștri vor fi ajutați sau împiedicați să fructifice aceste daruri, dacă prin noi și prin faptele noastre ei se apropie sau se îndepărtează tot mai mult de vocația lor.

Așadar, această plasticitate a modurilor ființei noastre de a fi și de a acționa ne dezvăluie, pe un drum nou, valoarea extraordinară a vieții pe care o trăim și a timpului dăruit de Dumnezeu. Faptul că ataşamentul matern, mângâierea, atenţia şi grija mamei față de copil dezvoltă și consolidează mecanismele ocitocice, faptul că exprimarea compasiunii, ajutorarea celor sărmani, îmbrăţişarea fraternă și chiar cea amicală generează efecte benefice asupra sănătății ne forțează să înțelegem că însăși calitatea vieții noastre e ascunsă în faptele, gândurile și emoțiile de fiecare zi. Și, desigur, cum este vorba despre unele alegeri care ne stau la îndemână, acestea ne îndeamnă să reflectăm dacă am ales sau nu să trăim o viață sănătoasă. Într‑adevăr, știința ne arată că binele este sănătos, că bunătatea este benefică și că virtuțile sunt firescul ființei. Sub presiunea acestor constatări științifice se dovedește necesar să reflectăm la ce anume am făcut în ultimul an și la ce anume se cuvine să facem în anul care vine. Pentru că rezultate de acest fel par să spună că, doar crescând în virtuți, în bunătatea arătată semenilor noștri, în milostenie și dragoste frățească, doar așa timpul vieții va primi întrebuințarea lui cea mai înaltă.

Folosirea înțeleaptă a timpului și roadele ei veșnice

Mai presus de inestimabila viață, deasupra incomensurabilei șanse de a ne schimba în fiecare ceas, peste toate aceste daruri ale existenței stă darul Vieții veșnic și deplin bune în Dumnezeu. În legătură cu acest înțeles cuprinzător, Întruparea Logosului luminează deodată și valoarea timpului, suprema plasticitate a ființei omenești de care avem parte prin El, și calea de urmat pentru a spori în lucrarea virtuților.

În Fiul lui Dumnezeu Întrupat se întrevede valoarea inestimabilă a clipei, care poate primi întrebuințarea cea mai înaltă, anume aceea de a asuma în ea osteneala care ne apropie de El. „Pentru un singur ceas de osteneală, scrie părintele Dumitru Stăniloae, Dumnezeu ne dă fericirea veșnică. Nu ne cere eforturi sau pătimiri prelungite, până a nu le putea suporta, ci ne cere foarte scurte oboseli și răbdări pentru veșnicile bucurii. Clipa temporală capătă o valoare veșnică.”5

În Fiul lui Dumnezeu Întrupat se întrevede deplina plasticitate a lucrărilor ființei omenești, anume posibilitatea îndumnezeirii, întrucât Fiul lui Dumnezeu imprimă prin lucrarea Lui în ea, în timpul trecător al vieții omenești, bunătățile veșnice și putința noastră ca prin El să le imprimăm și noi pe acelea în viața noastră. „Faptele unor eforturi și îndurări de o clipă, continuă în același loc părintele Stăniloae, se imprimă veșnic în ființa noastră, ceea ce arată adâncimea ei din care nu mai șterge nimic nici eterni­tatea.”6

Hristos este și Calea, Viața Lui împărtășită nouă prin Sfintele Taine fiind viața deplină la care suntem chemați. Aceasta pentru că plasticitatea cu care suntem înzestrați, în vederea imprimării virtuților, ascunde, pe lângă șansa înnoirii noastre, și riscul desfigurării veșnice, prin păcat.

Ceea ce înseamnă că plasticitatea firii noastre poate fi imprimată veșnic și cu relele pe care le facem. De aceea, posibilitatea de a ne elibera de cele rele, imprimate prin păcat, este dată numai prin El. Numai Cel Care a unit timpul cu veșnicia, și a biruit în El păcatul și moartea, o dată pentru totdeauna, numai El poate șterge în noi, cu puterea Lui, urmele altminteri veșnice ale păcatului, imprimate în om prin păcat, prin întrebuințarea greșită a puterilor lui. Numai cu puterea Lui, prin Tainele Bisericii, „căința noastră, făcută tot în timp, poate șterge urmele veșnice ale faptelor noastre în ființa noastră”. Prin iubirea Lui plină de jertfelnicie putem participa cu osteneala noastră la această sfințire a vieții, în care fiecare gest și fiecare clipă contează pentru veșnicie. „Dumnezeu Cel Întrupat, afirmă părintele Stăniloae, dând faptelor Sale ca om săvârșite o singură dată în timp o valoare veșnică, a dat această valoare faptelor tuturor fraților Săi întru umanitate.”7

De aceea, în El putem traversa timpul, înfrăţiţi cu veşnicia şi având prin El puterea de a pune clipa în slujba curățirii de rău, pentru biruința binelui. Așa putem pune fiecare secundă de timp la temelia eternității. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, primim veşnicia ca dar şi putinţa de a ieşi de sub auspiciile stricăciunii și ale timpului, folosind ceasul fiecărei zile pentru a ne elibera de păcat și pentru a înnoi viața, răsturnând panta pe care se ros­to­golește timpul din căderea lui către moarte înspre viața veșnică și iubirea luminoasă a Sfintei Treimi.

Note:

1 ‑Suntem în aria firescului, din perspectivă teologică, aceasta era de aşteptat, evidenţiind încă o dată, în lectură filosofică şi teologică, de data aceasta, particularităţile unice ale fiecărei persoane în parte şi limitele oricăror consideraţii de tip reducționist care ar intenţiona să scoată la iveală mecanismul cauzal în stare să expliciteze întregul comportament omenesc.

2 ‑Lisa Miller, Ravi Bansal, Priya Wickramaratne, Xuejun Hao, Craig E. Tenke, Myrna M. Weissman, Bradley S. Peterson. Neuroanatomical Correlates of Religiosity and Spirituality. JAMA Psychiatry, 2013; 1 DOI: 10.1001/jamapsychiatry.2013.3067.

3 ‑Dr. David Hamilton, De ce îți face bine să faci bine, Editura Spirit și Destin, București, 2014, pp. 35-94.

4 ‑Am făcut câteva mențiuni despre aceasta în articolul „Compasiunea, virtutea care ne face din nou oameni”, Ziarul Lumina, 28 iunie 2015, http://ziarullumina.ro/compasiunea-virtutea-care-ne-face-din-nou-oameni-103082.html.

5 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 285.

6 Ibidem.

7 Ibidem.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!