Documentar
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn

Trei icoane ale Maicii Domnului, trei lăcașuri monahale

Prof. Dr. Mihaela Palade, 17 August 2018

Una dintre dovezile mai mult decât evidente că Maica Domnului nu ne-a părăsit pe noi este mulţimea de rugăciuni aduse în faţa icoanelor închinate Sfintei Fecioare Maria, fiecare cu specificul şi cu povestea ei, din care mare parte se pot afla din lucrarea, tradusă şi în limba română, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului a lui Egon Sendler. Din rugile şi minunile care s-au petrecut în urma lor de-a lungul tim­pu­lui a apărut sintagma „icoană făcătoare de minuni”, în ciuda faptului că orice icoană, în faţa căreia se ridică rugăciuni din inimă curată, îşi împlineşte menirea de a tămădui bolile sufletești şi trupeşti.

În urma înfrângerii asediatorilor Constantinopolului din data de 7 august 626, victorie obţinută prin intervenția Maicii Domnului şi în urma rugăciunilor adresate ei, nu doar ziua respectivă a fost comemorată ca η ακαθίστου ημέρα, ci întreaga lună august a fost închinată celei care a scăpat cetatea de la moarte. La jumătatea lunii, asemeni sărbătorii Sfintei Cruci din Postul Mare şi având acelaşi rost de întărire duhovnicească, este aşezată sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, a celei care, întru adormirea sa, nu ne-a părăsit pe noi.

În acest sens, una dintre dovezile mai mult decât evidente ce pot fi aduse este mulţimea de rugăciuni aduse în faţa icoanelor închinate Maicii Domnului, fiecare cu specificul şi cu povestea ei, din care mare parte se pot afla dintr-o lucrare tradusă şi în limba română, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului a lui Egon Sendler. Majoritatea lor sunt cunoscute ca „icoane făcătoare de minuni”, în ciuda faptului că tămăduirea bolilor sufletești şi trupeşti poate avea loc în urma rugăciunilor din inimă „înfrântă şi smerită” aduse în faţa oricărei icoane a Maicii Domnului.

În virtutea faptului că ne aflăm în anul unităţii naţionale, din noianul de icoane româneşti am ales doar trei, câte una din fiecare provincie, şi anume icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Din­tr-un Lemn, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, „Lidianca”, şi cea de la Nicula toate trei fiind de tipul Hodighitria, „cea care arată calea”, dar fiecare având povestea proprie şi, prin aceasta, putinţa de a ne purta paşii nu doar către alte meleaguri, ci şi către alte timpuri şi evenimente.

Mănăstirea Dintr-un Lemn

Prima asupra căreia ne îndreptăm paşii este marea icoană de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde ne întâmpină o icoană de mari dimensiuni (152x122x8 cm). Neofit Cretanul menționează o legendă din secolul al XVIII-lea în care un cioban, Radu, în urma unui vis, a descoperit icoana Maicii Domnului ascunsă într-un stejar secular, după care, din lemnul stejarului, a construit o bisericuţă în care a aşezat icoana.

Greu încadrabilă stilistic şi mai greu cronologic, icoana este una de procesiune, pe o faţă fiind pictată Maica Domnului cu Pruncul (într-o postură aparte, un dialog cu Fiul său), cu îngerii şi cu profeţii, iar pe cealaltă, Judecata de apoi. Poate că tocmai această particularitate a generat tragica experienţă prin care a trecut Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), proaspătă Doamnă a Ţării Româneşti în urma trădării lui Constantin Brâncoveanu, trădare de care nu era chiar străină. De ziua Adormirii Maicii Domnului, în timpul slujbei şi la ceasul la care, la Stambul, erau sacrificaţi Brâncovenii, ambiţioasa doamnă a văzut, în poala de icoană, toată grozăvia petrecută, motiv pentru care şi-a pierdut cumpătul. Dusă la stăreţie, fără să şovăie, a mărturisit cele văzute, pe fundalul unei vinovăţii evidente care, în loc să se purifice, avea să se amplifice, prin lichidarea ulterioară a celor două martore (Valeriu Anania, Cerurile Oltului). Poate că toată această descătuşare a conştiinţei nu ar fi avut loc dacă nu ar fi ştiut că, de pe partea opusă icoanei, o priveşte Dreptul Judecător.

Mănăstirea Neamţ

A doua icoană, icoană de procesiune, având pe o faţă Maica Domnului cu Pruncul, iar pe cealaltă pe Sfântul Gheorghe, pe tron, a fost dăruită de împăratul bizantin lui Alexandru cel Bun (1400- 1432) după unii pe 31 martie 1401 (Luca Diaconu, Icoana bizantină a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ), după alţii ceva mai târziu. Ea a venit la noi într-un context tragic, în care Bizanţul, gloria Ortodoxiei, ajunsese să bată pe la porţile Occidentului după ajutoare în vederea salvării sale din gheara turcilor. Restaurat pe 15 august 1261, Imperiul Bizantin s-a confruntat timp de două secole cu aceştia, asistând neputincios la cucerirea Traciei şi Balcanilor, la blocada capitalei din 1394, la asediul din 1422 şi la cel final, din 29 mai 1453. În acest răstimp, toţi împăraţii bizantini, cu excepţia lui Andronic II, au fost pentru unirea cu Roma, la Lyon (1274), la Ferrara-Florenţa (1438- 1439), pentru ca, pe 12 decembrie 1452, în Catedrala „Sfânta Sofia“, să fie oficiată Liturghia comună. Astfel că icoana Maicii Domnului, oferită în dar Moldovei într-o perioadă în care împăraţii bizantini considerau Ortodoxia un lest de care imperiul trebuia să se debaraseze pentru a se salva, rămânea ea singură mărturisitoarea dreptei credinţe.

Mănăstirea Nicula

Cât priveşte cea de-a treia icoană, pe baza declarației din martie 1699 a preotului din Nicula, ştim că ea a lăcrimat „din 15 februarie și până în 12 martie 1699” şi că a fost pictată de Luca din Iclod (Ana Dumitran, „Luca din Iclod, un pictor transilvănean din secolul al XVII-lea”). Nu ştim data la care a fost pictată, însă, dintr-un anume punct de vedere, icoana de la Nicula s-a născut în acel interval de aproape o lună în care Maica Domnului a lăcrimat, moment din care a început pelerinajul la icoana sa. Era un ceas de cumpănă a ortodocşilor din Transilvania, ce a premers unirii forțate cu Roma și acţiunii întreprinse de generalul Adolf Nikolaus von Bukow care avea să distrugă, în 1761, peste 150 de biserici, mănăstiri şi schituri, în speranţa că astfel îi va obliga pe românii transilvăneni să treacă la uniaţie.

Însă Maica Domnului a dat naştere nu doar unei singure manifestări spirituale cu totul deosebite, pelerinajul de la icoana sa, ce a adunat an de an tot mai mulţi creştini, tămăduind şi vindecând bolile sufleteşti şi trupeşti, ci a determinat naşterea unei arte cu totul aparte, icoana pe sticlă. Întrucât mulţi pelerini doreau să ia cu ei, la întoarcerea acasă, o icoană a Maicii Domnului, țăranii au deprins meșteșugul picturii pe sticlă, cu materiale ieftine şi lesne de procurat: sticlă (glajă), culori și lemn. A luat naştere, astfel, o adevărată şcoală care, inspirată de pictura pe sticlă din Boemia, Austria (Irimie, Cornel și Marcela Focșa, Icoane pe sticlă) şi aflată la confluenţa dintre arta de tradiţie bizantină şi arta populară, a angrenat mai toţi membrii familiei (femeile copiau izvoadele şi pictau, bărbații confecţionau ramele). De la acele prime icoane, datate 1778 şi 1780 (Juliana Danco și Dumitru Danco, La peinture paysanne sur verre de Roumanie), tematica s-a diversificat, ajungându-se la o variată paletă iconografică şi putându-se vorbi deja de o tradiţie în domeniu.

Imperiile se duc, credinţa şi frumosul rămân

Fiecare dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului sunt purtătoare ale unei istorii zbuciumate şi îndelung cercetate de ispite, dar şi pline de nenumărate minuni, dincolo de care Maica Domnului a intervenit în viaţa noastră, a românilor, şi pe alte căi. Viziunea Păunei Cantacuzino a fost mai mult decât o mustrare, a fost poate o premoniţie a morţii de care aveau să aibă parte soţul şi socrul ei, Ştefan şi Constantin, în 1716 - dar pe care ei au ignorat-o. În prezent, icoana, restaurată în două rânduri şi eliberată de acea carcasă metalică, este aşezată într-o casetă pe măsură, în care este creat microclimatul necesar, asemenea unui muzeu în miniatură. Icoana Maicii Domnului de la Neamţ poate fi considerată, în­tr-un fel, o înaintemergătoare a unei arte moldoveneşti care avea să ducă mai departe stindardul biruinţei artei de tradiţie bizantină, o mărturie a faptului că imperiile se duc, dar frumuseţea Ortodoxiei şi a artei sale rămâne. În prezent, în ciuda faptului că îmbrăcămintea din metal bruiază frumuseţea chipului, ea se bucură de o cinstire aparte, având acatist şi slujbă de prăznuire pe 9 iulie. Iar icoana de la Nicula a găsit o cale de salvare a sufletelor românilor loviţi din toate părţile, prin naşterea acelor icoane pe sticlă care, deşi stilistic şi tehnic nu se înrudesc cu arta bizantină, reuşesc să transmită toată puritatea acelui suflet de român care nu se vinde nici măcar pentru o împărăţie. Ajunşi la finalul pelerinajului nostru, nu putem să nu înălţăm o rugă de mulţumire către cea care, ca una ce este Hodighitria, ne-a arătat calea către frumuseţea împărăţiei cerurilor şi ne-a păstrat în unitatea noastră de români, prin menţinerea în unitatea credinţei către Fiul său.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!