Treptele cunoaşterii, o scară către Dumnezeu

Există multe situaţii limită în istoria ştiinţei, când obstacolele în drumul cunoaşterii par de netrecut, când resursele tehnologice se dovedesc a fi depăşite şi când cercetătorul nu întrevede prea multe posibilităţi pentru a merge mai departe. În aceste situaţii, fenomenele fizice înseşi oferă omului şanse şi indicii despre cum ar putea fi posibilă continuarea demersurilor lui. Natura iese la iveală, vine, într-un fel, în întâmpinarea omului, cu soluţii remarcabile pentru aceste provocări. Ceea ce dovedeşte că ea nu este menită doar să nască întrebări, ci posedă şi adevărate laboratoare de lucru, care pot facilita, într-un mod neaşteptat, investigaţiile asupra ei. Ea se dovedeşte asemenea unei scări destinate omului, creşterii lui.

Însă, urcuşul pe această miraculoasă scară ascunsă în lumea creată nu reprezintă şi singurul efort necesar omului pentru a ajunge la desăvârşire.

Cât am putea cunoaşte din imensitatea Universului, dacă ar fi să îl străbatem cu pasul sau cu un mijloc de transport? Fie şi numai dimensiunile Sistemului Solar sunt prea mari pentru a spera ca, într-o viaţă de om, să putem ajunge, călătorind cu cele mai rapide mijloace de transport, până la marginea lui. Însă, Galaxia în care este situat Sistemul nostru Solar este cu mult mai mare decât el. Dacă ar fi să încercăm o comparaţie a dimensiunilor lor, ar trebui să facem, cu un compas fin, o înţepătură mică, de 0,02 mm diametru pe o foaie de hârtie. Dacă s-ar accepta, printr-un efort de imaginaţie semnificativ, că întreg Sistemul Solar este cuprins între marginile acestei înţepături, atunci galaxia noastră ar avea dimensiunile întregului Pământ! Este lesne de înţeles că orice călătorie spre marginea Galaxiei se dovedeşte a fi imposibilă, câtă vreme nu ne-ar fi cu putinţă nici măcar atingerea marginilor înţepăturii noastre, ce conţine Sistemul Solar, nici într-o viaţă întreagă. Însă, Universul are 100 de miliarde de galaxii, încât cuprinderea lui într-o călătorie ar fi pur şi simplu imposibilă.

Ar părea că lumea nu este făcută pentru om. S-ar putea crede că dimensiunile ei arată pe om a fi o prezenţă nesemnificativă, într-un vast spaţiu fără chip. Ar putea părea că întreg cosmosul este mult prea mare, mult prea extins pentru puterile omului de a-l cunoaşte. Însă nu este aşa. Iar istoria ştiinţei a dezvăluit, în repetate rânduri, modul cum lumea este alcătuită în aşa fel încât omul să o poată cunoaşte.

Lumina şi gravitaţia ne apropie Universul îndepărtat

În explorarea Universului, razele de lumină s-au dovedit a fi cel mai bun instrument natural de cunoaştere la distanţă. Radiaţia luminoasă este utilizată în spectroscopie, ca instrument de lucru pentru investigaţia proceselor care se petrec în stele şi în galaxiile aflate la distanţe enorme. Fără caracteristica undelor electromagnetice de a se transmite la mari distanţe prin vid şi fără „capacitatea“ radiaţiei luminoase de a reda informaţia, după ce a transportat-o timp îndelungat, de la marginea Universului până la instrumentul pregătit de om să o recepteze, fără această lumină ne-ar fi imposibil să cunoaştem lumea în care trăim, dincolo de limitele experienţei noastre directe.

Pe de altă parte, gravitaţia s-a dovedit deosebit de utilă în cercetarea Universului, în zonele cele mai îndepărtate, dinspre care chiar şi semnalele luminoase sunt prea slabe. Aceasta pentru că marile aglomerări de materie galactică curbează spaţiul, alcătuind lentile gigantice. Imaginile unor largi porţiuni din Univers, situate dincolo de aceste lentile gigantice, la distanţe enorme, sunt mărite de milioane de ori, fiind apropiate de obiectivul telescoapelor mai mult decât ar putea să o facă orice alt telescop construit de om. Aşadar, lentilele gravitaţionale naturale aduc mult mai aproape zone întunecate ale Universului, ajutând lumina să ajungă la noi dinspre locurile mult prea îndepărtate.

Dispozitive experimentale naturale în cosmos

Mai departe, întreg spaţiul cosmic s-a dovedit a fi plin de instrumente şi indicii bune în investigarea lui. Găurile negre oferă dovezi importante despre comportarea spaţiului şi a timpului în vecinătatea lor, chestiuni pe care, altfel, ar fi imposibil de testat, cel puţin la aceiaşi parametri. Jeturile de neutrini sau radiaţiile de mare energie fac, într-o anumită măsură, lucrarea acceleratoarelor de particule, însă la energii pe care tehnologia şi întreaga umanitate nu ar putea să le atingă. Jeturile de particule de mare energie, provenite din exploziile de supernovă sau din alte fenomene cosmice violente, pot fi folosite, în diferite coliziuni, pentru obţinerea unor date, altfel extrem de dificil de obţinut, despre constituenţii materiei, la scările cele mai joase ale ei.

Exemplele ar putea continua, cu supernovele din clasa I, ce au contribuit la identificarea expansiunii accelerate a Universului, cu stelele exilate hiperrapid sau cu galaxiile înseşi, care pot fi folosite drept „instrumente“ pentru detectarea materiei întunecate.

Ferestre deschise spre abisul materiei

S-ar putea spune deci că, într-un mod cu totul spectaculos, în multe dintre locurile şi situaţiile unde oamenii întâmpină dificultăţi în cunoaşterea lumii, natura are ferestre deschise pentru ei, spre înţelegerea alcătuirii ei! Într-un fel, Universul se deschide spre noi, venind în întâmpinarea întrebărilor şi a căutărilor noastre. Din perspectivă teologică, aceasta semnifică faptul că lumea a fost făcută ca să ne fie şcoală, destinată unui subiect conştient care o poate înţelege.

Dar şi materia conţine nenumărate proprietăţi care par să faciliteze cunoaşterea. De exemplu, timp de mai multe decenii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nu s-a putut avansa în cunoaşterea structurii atomului. Mai precis, pătrunderea în structura atomului şi identificarea unor elemente precum nucleul atomului sau a constituenţilor din care este el format s-a dovedit a fi dificilă.

Ei bine, date esenţiale despre existenţa şi structura compozită a nucleelor atomilor au fost obţinute prin intermediul unor procese naturale. În cadrul procesului de radioactivitate, căci despre ea este vorba, nucleele atomilor de uraniu, toriu sau radiu (elemente radioactive) se dezintegrează natural, adică se desfac în componente mai uşoare.

Materia îşi dezvăluie singură structura internă

Fizica distinge astăzi, după tipul constituenţilor eliberaţi de nuclee în procesul propriu-zis, mai multe tipuri de dezintegrare: alfa, beta şi gamma. Aceste radiaţii, emise la dezintegrare, sunt cele care au avut un rol foarte important în descoperirea constituenţilor nucleari. Într-o lungă istorie, ce se întinde pe mai multe decenii de la începutul secolului al XX-lea, câţiva fizicieni străluciţi au imaginat diverse experimente în care au fost folosite din plin şansele oferite de radiaţiile emise de atomii radioactivi.

Dezintegrarea alfa, cunoscută încă de la începutul secolului al XX-lea, este un proces în care nucleele ce se dezintegrează eliberează constituenţi specifici (alfa). Dar, pe măsură ce s-a conturat un răspuns cu privire la natura radiaţiei alfa, ea a fost folosită tot mai des drept instrument de lucru pentru pătrunderea în adâncul nucleului. De exemplu, dacă un fascicul de particule alfa va fi îndreptat spre o foiţă de aur, se vor crea premisele ca un ion de heliu-4 să lovească un atom de aur din foiţă. Rezultatul acestei ciocniri a oferit informaţii foarte preţioase despre compoziţia nucleului atomului respectiv. Într-un astfel de experiment s-a observat că particula alfa ricoşează înapoi, după ce a lovit foiţa de aur. Ce s-ar putea deduce de aici? Având în vedere că ionul heliu-4 este mai greu de 8.000 de ori decât un electron, un astfel de ricoşeu nu ar putea fi pus pe seama electronilor atomului de aur. Devine evident că ionul heliu-4 s-a ciocnit cu ceva ce posedă o masă considerabil mai mare. Plecând de la acest rezultat, Rutherford a propus ca atomul să fie reprezentat ca având cea mai mare parte din masa sa, considerată a fi concentrată într-un mic nucleu, înconjurat de electroni. În acest fel s-a consolidat ideea structurii atomice având un nucleu greu în centru şi electroni.

Radioactivitatea - scară spre abisul atomic

Cel de-al doilea tip de dezintegrare, dezintegrarea beta, a furnizat, de asemenea, date semnificative despre alcătuirea atomilor. Mai întâi, studiul radiaţiilor beta au arătat că în acest tip de dezintegrare sunt emişi electroni şi protoni. Întrucât la începutul secolului al XX-lea neutronul nu era suficient de bine cunoscut, s-a crezut atunci că radiaţa beta este formată de fapt chiar din neutroni, întrucât aceştia din urmă ar fi alcătuiţi din protoni şi electroni. Curând, însă, acest proces avea să fie punctul de plecare pentru alte două descoperiri importante.

În dezintegrarea beta, un neutron din nucleu se transformă spontan într-un proton, în acelaşi timp fiind emis şi un electron! Schimbarea aceasta de identitate a particulelor nu poate fi explicată prin intermediul nici uneia dintre forţele pomenite până acum. Interacţiunea electromagnetică, ce ţine electronii legaţi de nucleu, sau interacţiunea tare, ce ţine particulele nucleare la un loc în nucleu, nu pot transforma neutronul în proton. Rezultatele acestea, scoase la iveală de dezintegrarea beta, şi imposibil de explicat prin interacţiunile pomenite, au reprezentat, de fap, dovada existenţei unei noi interacţiuni în nucleu: interacţiunea slabă. Cea de-a doua descoperire făcută prin intermediul dezintegrării beta a fost legată de o particulă necunoscută, numită antineutrin. Făcându-se măsurători precise asupra electronilor emişi în dezintegrarea beta a diferitelor elemente, s-au descoperit caracteristici inexplicabile, care nu corelau cu ceea ce se ştia despre electroni. Situaţia a reprezentat, de fapt, un indiciu pentru descoperirea unei noi particule: antineutrinul.

În ce-l de-al treilea tip de dezintegrare, gamma, radiaţiile sunt alcătuite din fotoni. Şi acestea s-au dovedit extrem de utile în înţelegerea structurii atomului. Prin ciocnirea unui fascicul de raze gamma cu nucleele atomilor de hidogen, s-a reuşit, de exemplu, spargerea nucleului de hidrogen-2 (deuteriul) într-un proton şi un neutron. Acest rezultat a înmulţit dovezile în favoarea existenţei neutronului. Mai mult decât atât, experimentul a permis chiar constatarea că masa protonului este foarte apropiată de cea a neutronului.

Cel mai greu de înţeles este chiar inteligibilitatea Universului

Se poate spune aşadar că, în general, rezultatele obţinute prin intermediul radiaţiilor alfa, beta şi gamma ar putea arată, într-un fel, cum radioactivitatea a permis o serie de descoperiri importante din lumea subatomică şi subnucleară. S-ar putea spune că elementele radioactive din natură au fost, într-un fel, scări în coborârea omului către abisul atomic, adevărate porţi pe care omul le-a găsit gata deschise. Este greu de imaginat în ce fel ar fi putut coborî fizica dincolo de scara atomului, înspre cunoaşterea constituenţilor nucleului şi a proprietăţilor lor, dacă în natură nu ar fi existat elementele radioactive. Este greu de imaginat cum s-ar fi putut apropia omul de marginile Universului dacă nu ar fi fost lumina care să-i aducă aici, pe Pământ, depărtările lui întunecate. Este greu de imaginat ce teorii ştiinţifice ar fi putut elabora omul dacă în Universul în care trăim nu ar fi fost prezentă în nici un fel ordinea. Einstein, care a reuşit să elaboreze două dintre cele mai mai cuprinzătoare teorii ale secolului trecut, relativitatea restrânsă şi relativitatea generală, spunea că cel mai greu de înţeles lucru, pentru el, este faptul că Universul este inteligibil.

Lumea - scară către o înţelegere tot mai cuprinzătoare

În general, descoperirile ştiinţei şi realizările tehnologiei ultimului secol ne-ar putea îndreptăţi să credem că lumea poate fi privită ca un fel de scară ce permite omului să urce pe ea către o cuprindere tot mai largă a Universului, înspre o apropiere tot mai mare de abisul materiei şi de misterul vieţii. Teoriile ştiinţelor tind să aibă o deschidere tot mai mare, pentru a include aspecte tot mai variate, încât modelele descriptive să fie tot mai cuprinzătoare.

Pe de altă parte, şi tehnologia născută din ştiinţă pare a avea rostul unei scări, cu diverse trepte ce par să îi permită omului un progres tot mai accelerat şi o aservire tot mai mare, cuprinzătoare şi mai rafinată a puterilor lumii create. Puterile creatoare ale omului pun în operă puterile naturii create, iar bunurile ce se nasc de pe urma ostenelilor lui pot fi mijloace de creştere în lucrarea virtuţilor, printr-o tot mai cuprinzătoare solidaritate între semeni. În acest fel, lumea poate fi şi scară către virtuţi, care ne ridică de la lumea sensibilă la cea inteligibilă prin dăruirea bunurilor dobândite prin muncă şi dragostea pentru semeni.

În fine, şi cunoaşterea tuturor acestor date şi fenomene privind Universul, materia şi viaţa ar putea constitui temeiuri pentru o viaţă contemplativă, căci în mărimea Universului putem înţelege micimea noastră, dar şi necuprinsa slavă a lui Dumnezeu, iar în felul cum înţelesurile lui pot intra în mintea noastră putem întrevedea nepreţuitul dar al înţelegerii ce ne-a fost dat de Dumnezeu - dar nepreţuit, prin care ne situăm, ca subiecte înţelegătoare, mai presus de universul lucrurilor în care trăim.

Când scara lumii nu mai are trepte...

Am putea spune, aşadar, că lumea întreagă, prin ceea ce este ea ca loc de viaţă, ca spaţiu de mişcare şi manifestare a intenţiilor creatoare, dar şi ca loc al creşterii înspre o tot mai cuprinzătoare cunoaştere, ne-a fost rânduită ca scară spre Dumnezeu. Omul urcă, aşadar, pe scara vieţuirii lui în lume, spre situaţii de înţelegere tot mai cuprinzătoare cu privire la ea. Dar este acest urcuş al lui şi efortul ce-i asigură viaţa deplină, propria desăvârşire? Revelaţia ne descoperă, că prin propriul efort, omul nu se poate ridica singur, prin lume, către Dumnezeu. Efortul lui autonom nu poate depăşi niciodată, în mod semnificativ, experienţa construcţiei Turnului Babilon. Întruparea lui Hristos este dovada că desăvârşirea vieţii noastre are nevoie şi de altceva decât experienţa şi cunoaşterea lumii create. Are nevoie de lucrarea restauratoare a lui Dumnezeu. Experienţa sfinţilor stă mărturie că numai prin lucrarea harului, prin curăţirea de patimi, printr-o viaţă interioară atent supra-vegheată, prin rugăciune şi mărturisire, prin lupta duhovnicească, urcuşul început prin viaţa în lume poate continua cu bucurii spirituale autentice. De la un loc încolo, scara lumii nu mai are trepte spre Dumnezeu, iar omul nu se poate sui mai sus. De acolo începe o altă scară, a harului care coboară din cer şi care urcă pe om către Dumnezeu. Spre Dumnezeu, omul poate urca interior.

...o altă scară coboară din cer

Din perspectivă teologică, este deci semnificativ că lumea are porţi deschise spre noi, prin care-i putem pătrunde tainele, în situaţii în care puterile şi instrumentele noastre se dovedesc depăşite. Porţile acestea nu sunt accesibile fără efort, şi drumul până la ele s-a dovedit adesea anevoios, însă şi parcursul lui este o creştere pentru om, o sporire a puterilor minţii sale de înţelegere a lumii. Dar aceste porţi deschise în lume, către abisurile ei, arată că lumea în care trăim este alcătuită într-un fel ce se potriveşte dorinţelor noastre de a-i pătrunde misterele. Lumea este potrivită unui subiect înţelegător care caută neobosit semnificaţii tot mai adânci, în tot ceea ce îl înconjoară, pentru că este în căutarea propriului sens.

Însă, perspectiva teologică nu se încheie cu aceasta. Adevăratul urcuş al omului trebuie să fie cel interior. El ţine de o viaţă în credinţă, trăită într-un efort permanent de cultivare a virtuţilor şi în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Una dintre cele mai cuprinzătoare şi sistematice culegeri de observaţii şi recomandări spirituale privind scara urcuşului duhovnicesc este Scara Sfântului Ioan Scărarul. Ea adună şi reflectă bogăţia de preocupări spirituale care cuprind viaţa şi vizează atent toate activităţile şi situaţiile existenţiale ale omului, gândurile şi temerile lui, poftele care îi pot umbri inima, patimile care îi pot slăbi voinţa. Un întreg arsenal de sfaturi şi atenţionări duhovniceşti sunt aşezate la locul potrivit, alcătuind un îndreptar de vieţuire duhovnicească.

Scara virtuţilor, urcuş spre desăvârşirea vieţii

În acest urcuş, însă, omul trebuie să facă şi exerciţiul unei îndepărtări de lume, pentru că aceasta este „ferirea de bună voie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire“ (1). „Toţi cei ce au părăsit de bună voie cele ale vieţii au făcut aceasta, fără îndoială, fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea de păcate, fie pentru dragostea de Dumnezeu. (...) Dar, oricare ar fi ţinta la care ajungem, Bunul Orânduitor al nevoinţelor noastre ne aşteaptă“ (2). Întreaga nevoinţă interioară este absolut necesară pentru dobândirea virtuţilor. „Sufletul blând e tonul simplităţii. Iar mintea mânioasă e pricinuitoarea răutăţii. În sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii. Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată (Psalm 24, 10)“ (3). În acest fel, şi virtuţile vor fi izvorul cunoaşterii depline ce vor cuprinde şi înţelesurile lumii create, dar şi cele ce ţin de viaţa spirituală şi comuniunea cu Dumnezeu. „Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa“ (4).

În urcuşul acestei scări duhovniceşti, a curăţirii de patimi şi cultivării virtuţilor, ostenitorul ajunge să câştige dragostea, care, „după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă muritorilor“ (5). Aşadar, scara virtuţilor nu este doar cea care conduce către cuprinderea înţelesurilor lumii şi stăpânirea ei, ci conduce pe om către Dumnezeu Însuşi, pentru că „cei blânzi vor moşteni pământul (Matei 5, 5), „mai bine zis îl vor stăpâni, iar în inimile celor blânzi Se odihneşte Domnul“ (6).

Note:

1. Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 1, capitolul 10, în Filocalia românească, volumul IX, p. 47.

2. Ibidem.

3. Ibidem, p. 291.

4. Ibidem.

5. Ibidem, p. 425.

6. Ibidem, p. 295.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!