An omagial
„Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă!“

„Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă!“

Adrian Agachi, 19 Septembrie 2012

Vechiul Testament cuprinde o serie de referiri la cazuri de boală sau sfaturi de îngrijire a bolnavilor. Prezenţa bolii este conectată adesea cu realitatea păcatului, la fel cum absenţa ei se constituie într-un veritabil simbol eshatologic al restaurării universale când nici un om nu va mai suferi din pricina bolilor.

Ne vom concentra în acest material în special asupra acestei idei, dar şi asupra rugăciunii regelui Iezechia atunci când a fost bolnav ca model de rugăciune pentru cei care se află în suferinţă.

Boala ca pedeapsă pentru păcate

Isus, fiul lui Sirah, ne oferă un exemplu de zicală în acest sens: "Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere" (Eccleziasticul 18:21), după ce, cu puţin timp înainte, rostise o altă zicală legată de prevenirea îmbolnăvirii: "Mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte" (Eccleziasticul 18:19). Faptul că Isus, fiul lui Sirah, ne sfătuieşte să ne smerim înainte de a fi bolnavi arată că boala era conectată cu greşeala mândriei. Bolnavul era considerat drept o persoană care greşise cu ceva în faţa lui Dumnezeu, un fapt pe care îl regăsim şi în cuvintele prietenilor lui Iov care încercau să îl "mângâie" pe acesta atunci când avusese atâtea necazuri şi supărări. Smerirea înainte de boală era considerată drept un mijloc spiritual de prevenire a acesteia. Isus, fiul lui Sirah, subliniază şi faptul că trebuie să fim prevăzători cu sănătatea noastră trupească. Aşadar, nu doar păcatul era considerat drept cauză a bolii, ci şi îngrijirea necorespunzătoare a propriului trup. Aceasta e o idee-cheie asupra căreia vom reveni adesea în cadrul materialelor dedicate acestei secţiuni. Boala nu trebuie niciodată să fie considerată drept un simplu efect al păcatelor noastre anterioare. Cum am putea să explicăm atunci bolile grave ale copiilor? Ce păcate monstruoase poate avea un copil? Prin urmare, trebuie să ajungem la o înţelegere mai profundă a acestui fenomen. Lumea antică punea bolile fie pe seama greşelilor faţă de "zei", fie pe seama neatenţiei personale. În lumea antică nu vom regăsi, în afara mediului iudaic (vezi exemplul lui Iov), nici în cel roman, nici în cel grecesc referirea la boală ca sacrificiu de sine pentru dobândirea unor virtuţi sau progres spiritual în general. Această idee se dezvoltă pe deplin abia odată cu gândirea creştină. Boala devine, în mod paradoxal, o împărtăşire a Patimilor lui Hristos, o creştere împreună cu El pe drumul îndumnezeirii propriei noastre persoane. Cu toate acestea, lumea iudaică recunoştea în absenţa bolilor un profund semn eshatologic, un simbol al refacerii universului şi al comuniunii cu Dumnezeu, un fapt pe care îl vom analiza în următorul subcapitol al acestui material. Iudeii rămâneau însă conştienţi că viaţa omului pe acest pământ este guvernată în general de suferinţă. În cartea Ecleziastului regăsim un pasaj în care autorul îl deplânge pe cel care are multe bogăţii şi care, după moarte, nu numai că nu va lua nimic cu el, dar va pierde de asemenea toată agoniseala pentru care a muncit o viaţă întreagă. Ce este mai rău rămâne faptul că "toată viaţa lui este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere!" (5:16). Viaţa omului pătimaş se identifică efectiv cu boala, dar nu numai. Exemplul lui Iov ne arată că până şi cei drepţi pot suferi profund din cauza bolilor.

Absenţa bolilor ca semn eshatologic

"Şi i-a scos pe ei cu argint şi cu aur şi nu era în seminţiile lor bolnav" (Psalmi 104:36). Acest verset din cartea Psalmilor arată îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului. Sfinţii Părinţi au interpretat ieşirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat drept un sălaş al răului şi al patimilor. Aşadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curăţirii de păcate, al nevinovăţiei şi purităţii, dacă îl contrastăm cu bolile şi pedepsele teribile de care au suferit egiptenii. De altfel, acest fapt poate fi observat şi din scena profund eshatologică pe care o regăsim la proorocul Isaia: "Priveşte Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de linişte, cort bine înfipt, ai cărui ţăruşi nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa. (...) Nimeni dintre locuitorii Sionului nu va zice: "Sunt bolnav!" Poporul care-l locuieşte va dobândi iertarea păcatelor" (Isaia 33:20-21, 24). Ierusalimul este utilizat şi în Apocalipsă drept oraş al Împărăţiei cerurilor. Interesul principal al acestui pasaj îl regăsim în ultima frază. Sionul nu este locuit de oameni bolnavi, tot astfel precum Împărăţia cerurilor nu găzduieşte persoane bolnave. Aceste boli, însă, nu se referă doar la cele trupeşti, ci şi la cele sufleteşti, deoarece iertarea păcatelor este făgăduită în ultima frază. Această iertare a păcatelor, aşadar, va conduce atât la vindecarea bolilor trupeşti, cât şi la vindecarea celor sufleteşti. Cu toate acestea, poporul Israel nu se baza doar pe imagini eshatologice atunci când venea vorba de boală. Una dintre cererile rostite la sfinţirea templului ridicat de Solomon în Ierusalim sună astfel: "De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, sau vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale - căci numele Tău este în templul acesta - şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti" (II Paralipomena 20:9). Izbăvirea de boală era considerată întotdeauna apanajul puterii dumnezeieşti, deşi, aşa cum vom observa în materialul următor, medicii nu erau nici respinşi, nici consideraţi ca având o contribuţie inutilă de către iudei.

Rugăciunea regelui Iezechia

Încheiem acest material cu un scurt fragment din rugăciunea regelui Iezechia atunci când a fost bolnav. Considerăm că acest text încă mai poate inspira persoanele bolnave când acestea adresează o rugăciune fierbinte către Dumnezeu atunci când se află în momente de suferinţă profundă. "O, Doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi! (...) Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (...) Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului!" (Isaia 38:3, 16-17, 20). Observăm că regele Iezechia recunoaşte că, prin vindecarea sa, Dumnezeu îi iertase totodată păcatele. De asemenea, el făgăduieşte să cânte imne Domnului din harpă în faţa templului acestuia. Aceasta ar trebui să fie ordinea exprimată de orice bolnav în rugăciunea sa către Dumnezeu: cererea iertării păcatelor, pentru că nici un om nu este lipsit de păcat, încredinţarea propriei persoane în mâinile lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru vindecare când aceasta are loc.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!