Oltenia
Tudor Vladimirescu şi plaiurile vâlcene

Tudor Vladimirescu şi plaiurile vâlcene

Pr. Laurenţiu Rădoi, 22 Iulie 2017

În urmă cu un secol, pământul ţării noastre devenea o singură ţară. Se împlinea astfel o jertfă şi mai veche, pecetluită cu sângele unor bărbaţi vrednici, români adevăraţi, care au luptat pentru independenţă, pentru neatârnare şi nepreţuita libertate. Între precursorii acestui mare eveniment se numără şi Tudor Vladimirescu, personaj principal al Revoluţiei din 1821.

Ataşamentul lui Tudor faţă de ţinuturile vâlcene se regăseşte, în primul rând, în demnităţile deţinute, ca vătaf de plai la Câineni, şi în drumurile pe care le-a făcut în judeţul Vâlcea. O scrisoare a consulului austriac din Bucureşti, Fleischlackel von Hakenau, consemnează că, la 20 octombrie 1819, slugerul Tudor era vătaf la Câineni, unde din proprie iniţiativă a reparat şoseaua, „încât se putea trage cu mult mai puţin pericol” prin defileu. Este cunoscut faptul că în 1821, având judecată la Divan, a fost chemat de vornicul Constantin Samurcaş şi de Episcopii Ilarion al Argeşului şi Galaction al Râmnicului, care l-au rugat să se ridice împreună cu pandurimea pe care o va putea strânge împotriva împilărilor. Plecând din Bucureşti spre oraşul Tg. Jiu, împreună cu 40 de persoane, viitorul domnitor a trecut Oltul la 19 ianuarie 1821, prin satul Budeşti, lângă Râmnicu Vâlcea, petrecându-şi seara la Ocnele Mari, unde a făcut „câteva cumpărături fără a-i aduce cuiva cea mai mică supărare”. A doua zi, oamenii pandurului au ridicat pe vechilul vătafului plaiului Hurezu, care, însoţit de un plăieş, aducea la zărăfia judeţului „două mii şi mai bine de galbeni”. La porunca lui, 20 de arnăuţi au ridicat de la conacul său pe Dinicu Oteteleşanu, ispravnicul judeţului, făcându-se simţite astfel primele efecte ale ideilor revoluţionare. De altfel, apelul făcut prin satele vâlcene a avut rezonanţă puternică în sufletele celor întâlniţi, nu mai puţin de 500 de oameni din Tomşani dorind să se facă panduri.

Aşezămintele monahale din Vâlcea în timpul Revoluţiei din 1821

În acest context, socotim util să descriem, pe scurt, rolul îndeplinit de mănăstirile vâlcene în timpul izbucnirii mişcării. Ştiind bine că aşezămintele monahale olteneşti ar putea fi un bun loc de refugiu, Tudor Vladimirescu a trimis, la sfârşitul lui martie 1821, 500 de oameni ca să le ocupe pentru a asigura o bază puternică de rezistenţă, pentru o apărare îndelungată. Între locaşurile vâlcene luate sub stăpânire, aprovizionate şi fortificate de către panduri, merită evidenţiate în primul rând cele amplasate în partea de nord şi de vest a judeţului: Hurezi, Bistriţa sau Cozia. Tendinţa lui Tudor era ca, în cazul unui eşec, să se retragă în Oltenia, în aceste eventuale puncte de refugiu, care urmau să joace un rol decisiv de cetăţi de apărare: „Mănăstirile de peste Olt… le-am umplut cu zaharele şi cu panduri; acolo eu mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”. Ţinând cont de această misiune pe care avea să o îndeplinească, slugerul a dat ordin, sub pedeapsa cu moartea, ca nici un zavergiu să nu fie admis în mănăstirile oltene.

Importanţa strategică a locaşurilor de închinare din Vâlcea

Grija deosebită faţă de aşezămintele religioase reiese indirect, dar foarte limpede, din impresiile consulului Fleischlackel von Hakenau, care sublinia că atentatul, iniţiat cu viclenie de comandantul de arnăuţi Caragea, asupra Mănăstirii Cozia, fortificată de panduri, ar fi eşuat, datorită „severei vigilenţe prin care Tudor se străduieşte să-şi apere cele cinci judeţe ale Olteniei”. Importanţa strategică a ctitoriei şi a întregului district Vâlcea, unde erau locuri foarte greu de cucerit şi sigure pentru apărare, a fost consemnată şi de M. Cioranu, aghiotantul lui Tudor, care oferă foarte multe informaţii privind revoluţia pandurului din Oltenia. Spre deosebire de alte centre de apărare, Mănăstirea Cozia a fost locul care s-a bucurat de cea mai mare încredere a domnitorului, aici găsindu-şi adăpost chiar şi boierii români fugiţi de furia ţăranilor, nemulţumiţi de muncile şi dările la care erau supuşi. Cunoaştem o scrisoare din 6 martie 1821, adresată locaşului pentru adăpostirea unor familii de boieri, şi alta din 8 martie 1821, prin care poruncea oamenilor Adunării să nu supere câteva familii de boieri, aflate în drum spre aşezământ, căci cel care „împotrivă va urma, pedeapsa îi va fi pierderea vieţii, precum bine aţi văzut că au păţit şi alţii care au urmat împotriva acesteia”. La 13/25 mai a trimis sub pază la Mănăstirea Cozia „vremelnica ocârmuire”, el însuşi dorind să treacă Oltul „cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-am umplut cu zaharele şi cu panduri şi nădăjduiesc… să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când îi voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”. Menţionăm că într-o altă scrisoare din 21 mai, adresată polcovnicului Ion Solomon, la Râmnic, Tudor îi comunică să lase 100 de panduri la Cozia, care aveau să se îngrijească de zaharelele ce sunt acolo şi orice sârbi sau greci vor fi prin mănăstirile olteneşti să-i dea afară şi să rămână numai panduri.

Nu este lipsit de interes să subliniem faptul că la Cozia s-a adăpostit şi prinţul Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, rămânând trei zile, însoţit de „străji şi pază destulă”. Propriii săi soldaţi dorind să-şi primească solda, strigau împotriva lui „şi îndrăzneala lor ajunsese până acolo, încât au luat cu forţa din bucătărie, de la bucătar, prânzul pregătit pentru el”. Nu mai puţin însemnat pentru soarta lui Ipsilanti a fost Schitul Cornet, aflat tot în judeţul Vâlcea, unde poposeşte în fuga lui spre Turnu Roşu, împreună cu alţi 40 de oameni care-l însoţeau aflaţi „în starea cea mai rea de istovire”.

Mănăstirile, bastioane ale luptei pentru independenţă

Preocupările lui Tudor de a transforma vetrele monahale din Vâlcea în centre fortificate se observă şi la Mănăstirea Govora, pe care a vizitat-o în 1821, după ce a trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu şi Tg. Jiu, şi mai ales la Hurezi, unde au fost strânse arme de isprăvnicatul din Vâlcea, pe care le-a transportat apoi la Cotroceni pentru fortificarea Bucureştiului. Izvoarele istorice arată că aşezământul brâncovenesc a primit între zidurile sale, la iniţiativa pandurului, opt familii boiereşti, care au fost atacate de ţărani şi arnăuţi, într-un conac din satul Beneşti, unde-şi găsiseră refugiul. Ne-a rămas chiar şi o scrisoare către egumenul mănăstirii, prin care Tudor îl înştiinţa să-i ocrotească şi să le ofere cele necesare traiului: „Şi cu această scrisoare către cuvioşia sa egumenul sfintei mănăstiri Horezul să mergeţi la Horezu. Şi fiindcă peste câteva zile este să vie, atât la acea monăstire cât şi altele dimprejur, câţiva paznici acolo, să vă arătaţi către acela ce va fi mai mare asupră-le cu scrisoarea ce făcurăm către părintele egumen, a vă da cele trebuincioase”. La 6 martie 1821, din Slatina, Tudor adresează alte două scrisori Mănăstirii Hurezi în legătură cu adăpostirea boierilor din Beneşti, menţionându-le şi numele.

Mănăstiri şi biserici arse în timpul rebeliunii

În focul evenimentelor de la 1821 multe locaşuri au avut de suferit, fiind profanate sau arse de cotropitori. Documentele ne îngăduie să menţionăm cazul bisericii din Beneşti, unde răsculaţii au smuls argintul de pe icoane, şi al Mănăstirii Bistriţa, incendiată de turci odată cu arestarea serdarului Diamandi. O însemnare din „Octoihul” scris de ieromonahul Macarie relatează că „în anii de la leat 1821 şi până la 1822 a fost răzmeriţa lui Tudor, când au venit şi turcii în ţară”. În pomelnicul aşezământului se consemnează că la 21 noiembrie 1821 se refăcuseră din nou acoperişurile, „sfânta Mănăstire Bistriţa fiind arsă în vremea rebelii”. Deosebit este şi pomelnicul din anul 1858, găsit în arhiva Bisericii „Sfântul Dumitru” din Râmnicu Vâlcea, din care rezultă că a fost „stricată de turci, la răzmeriţa din 1821”, iar oraşul ars. Distrugeri s-au petrecut apoi la biserica din Gârdeşti, oraşul Drăgăşani, arsă de turci, despre care Ion Gârdescu consemna în 1825: „La leat o mie opt sute douăzeci şi unu s-au făcut mişcare supt Tudor Vladimirescu - slugerul, dând românii război cu turcii. ... Tot dimprejurul acestui oraş au ars…, în arderea lor au ars şi biserica noastră de lemn cu toate ce s-au păstrat întrânsa”. În ceea ce priveşte Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, metoc al episcopiei, din Drăgăşani, Gheorghe Sima, dascălul şcolii din acest oraş, preciza în 1822 că „multe odoare bisericeşti s-au jefuit de oastea împărătească; iar peste tot au fost numai argintărie 15 oca şi policandru(l) mare şi icoane s-au ars şi dvere zugrăvite”. Să amintim, de asemenea, Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Suteşti, care, în timpul luptelor dintre panduri şi turci, a fost arsă, Schitul Mitrofani, prădat şi ars de către cotropitori, sau fosta mănăstire din satul Creţeni, arsă de turci, după luptele cu pandurii.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!