Documentar
„Uitarea nu se aşterne niciodată peste sufletele mari“

„Uitarea nu se aşterne niciodată peste sufletele mari“

Lect. Radu Mureşan, 03 Iunie 2010

Deşi cunoscut ca "sectolog" şi "misiolog", părintele David nu a fost un profesor de teologie care să se cantoneze într-o anumită disciplină. Aşa cum observa regretatul academician Virgil Cândea în prefaţa primului volum al "Invaziei sectelor", cărţile părintelui David nu aveau doar o finalitate didactică, ci ele se adresează unor largi categorii de intelectuali preocupaţi de mişcările religioase şi de acţiunea dizolvantă a sectarismului contemporan, iar prin concepţie, orizont şi abordări originale, furnizează teme noi de reflecţie cercetărilor de istorie bisericească, sociologie şi chiar psihiatrie.

Părintele David s-a delimitat de "sectologia" mai veche care considera că întreaga responsabilitate, în cazul lepădării de credinţă, aparţine lumii protestante. Sistematizarea mişcărilor religioase mai vechi şi mai noi într-un adevărat arbore genealogic structurat pe familii neoprotestante, derivaţii, disidenţe, subdiviziuni reale sau nominale a fost o acţiune destul de laborioasă, care a necesitat o documentare temeinică. În viziunea lui, "sectarismul" este o realitate inerentă fiecărei comunităţi, prezentă în timpuri de tulburări, când frica şi angoasa îl stăpânesc pe om, şi înfloritoare pe timp de pace. Cauzele proliferării fenomenului sectar nu sunt de căutat numai în afara lumii ortodoxe, ci există un ansamblu de factori interni de natură socială (dorinţa de câştig; confuzie între comunitatea bisericească şi orânduielile sociale; nepricepere în apărarea comunităţii), morală (lipsa de evlavie, slăbirea vieţii de familie), culturală (lipsa de informare; nepăsarea faţă de concepţii greşite; nerecunoaşterea meritului Bisericii; lipsa de cultură generală) sau psiho-maladivă (dorinţa de a fi lider religios; disperare în faţa morţii, psihopatologie sectară), care favorizează derapajele.

În mod special, părintele David a accentuat responsabilitatea preotului în ceea ce priveşte catehizarea şi îndrumarea credincioşilor şi a arătat că "infiltraţia sectară şi elementele care o favorizează pot fi diminuate sau şterse atât pe linie internă, cât şi externă prin stâlpul de foc al adevărului care trebuie să fie preotul ortodox". Or, slaba pregătire a preotului în domeniul teologic şi chiar necunoaşterea învăţăturii ortodoxe, moralitatea îndoielnică în familie şi în societate, evlavia falsă, pietismul şi obscurantismul, "limba stâlcită, fraza bolborosită, rugăciunea batjocorită, cântarea falsificată sau adaptată, slujbele-teatru comic sau dramatic", lipsa tactului pastoral, lăcomia şi arghirofilia, toate acestea îi împing pe creştinii ortodocşi să ajungă la sectari, căci "evlavia credincioşilor o copiază pe cea a slujitorului".

Misiunea ca trăire în Hristos

Părintele David obişnuia să spună adesea că "Teologul şi propovăduitorul ortodox nu predică altceva decât pe Hristos-Cuvântul". El mărturiseşte că prin Iisus Hristos s-a încheiat definitiv descoperirea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea noastră. Aşadar nu poate exista credinţă mântuitoare în afara revelaţiei lui Dumnezeu. Dar această mărturisire nu este suficientă pentru a porni o misiune autentică. Adevăratul slujitor, în viziunea sa, trebuia să fie trăitor în Hristos, om integru, sănătos la suflet şi la trup, deoarece misiunea este vocaţie, dar şi însuşire morală. Slujirea preoţească se cunoaşte din propovăduirea cu timp şi fără timp, iar misiunea de a învăţa, de a fi conducător de comunitate implică şi faptul de a-i feri pe credincioşi de înşelare, de pericolul sectar. Misiunea preoţească trebuie să fie pusă în slujba credinţei celei curate, de aceea preotul trebuia să-i ferească pe credincioşi de practici oculte, de superstiţii, de misticisme bolnăvicioase. Obişnuia să spună adesea că "evlavia trebuie să fie un mijloc de manifestare a credinţei celei adevărate, plecată dintr-un suflet care caută liniştea, căinţa, pocăinţa sinceră şi respectul pentru cele sfinte".

Caută şi vei afla

Misiunea, aşa cum o înţelegea părintele David, se continua cu predica misionară şi exegeza convingătoare. În volumele intitulate sugestiv Caută şi vei afla a folosit, după propria mărturie, tot ceea ce s-a scris în ultimii 50 de ani în domeniul predicatorial: "Am citit tot ceea ce a fost posibil şi am căutat să nu imit şi nici să copiez pe cineva aşa cum se procedează din nefericire în zilele noastre. De aceea am ţinut cont de întrebarea cugetului: ce îi este de folos sufletesc şi ce îi trebuie credinciosului împilat de atâtea ideologii? Or, pentru aşa ceva au răspuns Sfinţii Părinţi". În structurarea materialului, nu a ţinut cont de metode şi reguli omiletice, ci de dragostea ascultătorilor de a înţelege taina credinţei, adică Persoana completă a Mântuitorului şi Domnului nostru Iisus Hristos.

În ceea ce priveşte ecumenismul, părintele David nu era de acord cu ideea că acesta ar fi o descoperire a timpurilor noastre, o nouă formă evolutivă a creştinismului "modern". Ecumenismul, spunea adesea, este cu adevărat o "descoperire" pentru aceia care nu mai au unitate, nu au ştiut ce este autonomia şi nici nu au auzit de autocefalie. În realitate, ecumenismul este o formă de convieţuire, o cale bătătorită de popoare şi civilizaţii. Inclusiv la noi în ţară respectarea reciprocă a credinţei celorlalţi a fost o înţelepciune strămoşească, înscrisă în inima oamenilor acestui pământ. Părintele David a promovat ecumenismul local în vederea acţiunii comune spre un ideal, dacă nu religios, măcar unul naţional, regional, de împăcare, de liniştire, de întrajutorare, de colaborare a cultelor sau religiilor respective.

Slujirea sfinţilor români

Este important să amintim faptul că părintele David a făcut parte din Comisia Sfântului Sinod de Cercetare şi documentare a sfinţilor propuşi pentru canonizare. În această calitate, a însoţit, în toate eparhiile Patriarhiei Române, Delegaţia Sfântului Sinod al Bisericii pentru cunoaşterea la faţa locului a sfinţilor canonizaţi (1992-1993), alcătuind studii, reportaje şi cercetări inedite, a efectuat pelerinaje cu studenţii în toată ţara şi în străinătate, slujind lângă locul sfinţilor canonizaţi. Prin cooptarea sa în această comisie, i se recunoşteau părintelui David contribuţiile în domeniul istoriei bisericeşti şi istoriei României în general, aşa cum se poate vedea din numeroasele articole publicate. Pasionat de istorie, eram întotdeauna uimit de uşurinţa cu care părintele David "scormonea" în istoria mai recentă sau mai îndepărtată şi punea în lumină modele de mărturisire a credinţei. Temele abordate, fie că se refereau la istoria străveche sau medievală a României, la istoria Bizanţului sau a popoarelor din jurul nostru, erau adesea însoţite de documente de arhivă, de fotografii sau desene rare, unele din acestea inedite.

Aceste gânduri pe care le-am aşternut în memoria mentorului şi profesorului meu părintele Petre David pot părea subiective. Ecoul pe care l-a avut însă vestea comemorării lui îmi arată că ele nu sunt singulare. Practic, după şapte ani, părintele ne-a adunat iarăşi pe toţi cei care am fost împrejurul lui, pe toţi cei care l-am cunoscut şi l-am preţuit, ucenici sau colegi. În tot acest timp, candela nu a încetat să ardă la mormântul lui, iar florile sunt tot timpul proaspete, prin grija unor credincioase de la Mănăstirea Antim şi a ucenicilor. Uitarea nu se aşterne niciodată peste sufletele mari. Dumnezeu să-l odihnească în pace!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!