Uitatul palat din uliţa Podu Roş

Ion Mitican, 18 Septembrie 2007

▲ O dată cu înălţarea lui Grigore Alex. Ghica (1807-1857) pe tronul Moldovei (1849-1856) s-au însufleţit dorinţele de primeneli şi s-au trezit din amorţire idei şi năzuinţe înăduşite sub scaunul premergătorului domnitor, Mihail Sturdza, cel care i-a bruftuluit, închingat la Criminal (închisoarea din Păcurari) şi mătrăşit în Turcia pe tinerii intelectuali autori ai „răzmeriţei“ de la sfârşitul lui martie 1848 ▲ Curtea lui Grigore Ghica era aşezată în nişte case mari, cu două caturi, înşirate drept la stradă, în vale de Curtea Veche Domnească, în Chiristigie (uliţă numită şi Podu Roş, apoi Palat) ▲

Luat în valul poftitorilor de înlesniri şi slujbe iscat după sosirea noului domnitor, prin mai 1849, un „băietan de 16 ani, sărac lipit pământului“, angajat copist practicant (fără leafă) la Departamentul Dinlăuntru (Ministerul Internilor), a scris şi el o jalbă pentru redeschiderea Academiei, desfiinţată de vechea stăpânire, şi s-a gândit s-o prezinte Înaltului Dregător.

„Curtea era aşezată în nişte case mari, cu două caturi, înşirate drept la stradă, în vale de Curtea Veche Domnească, în Chiristigie (uliţă numită şi Podu Roş, apoi Palat) acolo unde astăzi se află gimnaziul «Alexandru cel Bun»“, îşi amintea mai târziu fecioraşul devenit profesorul şi istoricul V. A. Urechia („Scrieri literare“).

Ideea nu i s-a părut deloc trăsnită, căci ofisul publicat în „Buletinul Oficial“ şi ţintuit în poarta „Otelului“ domnesc vestea că, lunea, de la ora 10, domnitorul primea „jalbele stăruitorilor şi asculta tânguielile particulare“, iar în zilele de marţi şi sâmbătă, seara, între ceasurile 9 şi 10, era dispus să întâlnească chiar „personalităţile ce fără treabă ar dori să se prezinte la Înălţimea Sa“.

„Eu, după desfiinţarea şcoalelor, sub Mihai Sturdza, intrasem ca practicant în cancelaria Departamentului Dinlăuntru. Scriam toată ziua la porunci către eforiile din ţară (eram la masa cu acest atribut). Ce bucuros eram când, la fiecare poruncă copiată, ajungeam la vorbele: Ministru Dinlăuntru şi cavaler… Cu aceste vorbe se termina munca mea şi după ele avea să semneze boierul ministru“.

Uneori, supărând pe şeful de masă (de birou), căci avea în buzunare cărţi de citit, acesta îl mustra zicându-i: „Ori lasă cartea, băiete, şi te apucă de slujbă - Slujba-i slujbă / Drujba-i drujbă, - Ori ţine-te de carte şi te du la şcoală!“. Şcoala, însă, nu exista.

Aşa că, prins de dorul şcolii, într-o bună dimineaţă, şi-a văcsuit bine de tot cizmele, a periat bine „surtucaşul“, s-a mai uitat în oglindă să vadă dacă era vrednic de vizită şi a pornit la audienţă.

Cu inima cât un purice a dat câteva târcoale căsoaiei din „strada Cherestegiei“, defilând „ba în sus, ba în jos“, a făcut „o sfântă cruce plină de credinţă“, cum îl învăţase mama „în zilele ei amărâte“ şi, furişându-se prin gangul „unde trăgeau la scară caretele boiereşti“, a trecut „ca o sfârlează“ printre sentinele şi tiva pe scară, sus, drept la uşa intrării apartamentului domnesc. „Aci mă oprii. Mă uitam la covorul moale, de pe scări, pe care călcasem, şi-mi venea să scot basmaua din buzunar, să şterg nişte urme de paşi, care credeam că le făcuseră picioarele mele“. Dând peste el un adjutant, acesta l-a întrebat ce dorea şi fiindcă a ţinut morţiş să-i înmâneze lui Vodă jalba, a fost chemat un valet, „un găligan nalt de-părea că îmbla pe catalige“, căruia i s-a poruncit să-l pogoare şi să-l scoată afară.

Spre norocul lui, în acel moment urca „un personagiu năltuţ, subţire, cu barbişon franţuzesc, negru, destul de stufos, cu mari sprâncene negre, umbrind doi ochi adăpostiţi după ochelari“. Întrebând ce se petrecea „cu glas blând şi hotărât“, micul vizitator, prinzând curaj, i-a arătat jalba pe care personagiul a citit-o din fugă, a poruncit slujitorilor să-l lase în pace şi l-a luat cu dânsul.

„Ce tare, ce neînvins mă simţii, când boierul mă duse după el prin un şir de camere, până ajunserăm în faţa adjutantului care mă dăduse pe mâna slugoiului...“

Adjutantul se ridică în picioare când zări pe boierul meu şi băgând de seamă că eram şi eu, parcă se aştepta să fie la rândul său probozit de autoritarul personagiu.

„Vesteşte-mă la Măria Sa, zise acesta adjutantului“. Şi l-a condus apoi pe musafirul nechemat direct în biroul Înălţimii Sale, grăindu-i vesel: „Măria Ta, Ţi-am adus un jeluitor, pasăre rară. Nu cere slujbă, ci şcoală unde să înveţe!“.

Râzând, domnitorul i-a luat hârtia împăturită, a citit-o şi a însemnat porunca cuvenită: „Dumneata, vornice bisericesc (de care ţinea pe atunci Academia), vei primi pe jeluitor în internat, la deschiderea şcolilor“.

Înaintea ieşirii, bărbatul cu barbişon a adăugat: „Băiete dragă, dacă-i vedea că nu-ţi ascultă jalba, vii la mine şi să întrebi de Mihalache Kogălniceanu“.

Cam aşa avea să-şi amintească istoricul V. A. Urechia vizita la domnitorul Grigore Ghica, instalat o vreme mai la vale de vechea Curte Domnească (Palatul Culturii), în casa mătuşii sale, logofeteasa Catinca Ghica, până se repara locuinţa din Palatul Ocârmuirii, părăsită de Mihail Sturdza.

Aici se săvârşeau primii paşi ai Unirii Principatelor

Localul acesta cu boltă adâncă pentru trăsuri în stânga clădirii şi cu o uşă prin care se intra într-un mare hol la parter şi pe o scară largă şi frumoasă la etaj, descris în duioase pagini de Radu Rosetti şi D. C. Moruzi, a trăit din plin zilele fericite ale mult aşteptatei domnii unioniste aduse de Grigore Ghica. Înconjurat de foştii exilaţi, unii numiţi miniştri, a dat frâu liber dorinţei de Unire a Principatelor (sub numele de România), la Iaşi apărând bisăptămânalul unionist „Zimbrul“ (iulie 1850), numit apoi „Zimbrul şi Vulturul“. De asemenea, apare şi „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti“.

În decembrie 1855, domnitorul a decretat aici desfiinţarea robiei ţiganilor, act urmat şi de Muntenia, în februarie 1856. În mai 1856, s-a înfiinţat, la Socola, Societatea „Unirea“ pentru promovarea marelui ideal de făurire a României.

Deşi vechea clădire semăna cu alte palate, ca de exemplu cu cel al lui Costăchel Sturdza, din Uliţa de Sus (azi Bulevardul Independenţei) - prefăcut apoi în Muzeul de Ştiinţe Naturale -, sau cu cel al lui Alexandru Ghica (părintele domnitorului), din Uliţa Golia - prefăcut în Maternitate -, ori cu al lui Albert Ghica, din Uliţa Banu - unde a fost Conservatorul -, Palatul domnesc din Podu Roş era mai cochet şi mai elegant. Avea faţa spre Apus, fiind luminat aproape întreaga zi.

La mijlocul etajului se înălţa un balcon forjat, în care domnitorul ieşea seara să privească plimbarea ieşenilor, să răspundă ovaţiilor sau să ţină scurte alocuţiuni de Crăciun sau Anul Nou, când uliţa Podului Roş, devenită cea mai însemnată cale din capitală, se umplea de lumea venită să-l colinde şi să-l ureze.

În Palatul din Podu Roş s-a născut scriitorul Radu Rosetti

Moştenit de domnitor şi lăsat fiicei Aglaia, căsătorită cu Răducanu Rosetti, unul dintre fruntaşii mişcării din martie 1848, saloanele palatului din Podu Roş avea să primească adesea pe C. Negri, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza şi ceilalţi făuritori ai Unirii, ospeţiţi de stăpână - femeie cultă, cunoscătoare a vreo patru limbi europeneşti: franceza, germana, engleza, italiana, fără a fi străină şi de limba greacă.

Aici s-a născut, la 14 septembrie 1853, fiul lor, Radu Rosetti, scriitorul de mai târziu, pătimaş iubitor al Iaşului, căruia i-a închinat numeroase pagini memoriale. Instruit la Geneva, Toulouse, Viena, Paris şi pasionat de tainele străvechilor hrisoave din conacele boiereşti, Radu Rosetti a devenit un erudit istoric şi genealogist, adânc cunoscător al problemelor agrare ţărăneşti, cărora le-a închinat mai multe lucrări: „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova“, „Pentru ce s-au răsculat ţăranii?“, „Cronica Bohotinului“, „Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova“, „Cronica Vascanilor“.

A scris cu aceeaşi pasiune romanul istoric „Cu paloşul“, publicat în 1905, a evocat epoca fanariotă în „Păcatele slugerului“ şi a scos la iveală o mulţime de întâmplări uitate, în cele două volume „Povestiri moldoveneşti“, lângă care a mai adăugat încă două cu „Amintiri“, descriind cu şarm şi sinceritate păcatele contemporanilor. A murit sărac şi uitat, în Bucureşti, la 12 februarie 1926, departe de oraşul copilăriei.

Tot aici a trăit şi romanticul scriitor D. C. Moruzi

Locuit în preajma Unirii de neostenitul cneaz Costache Moruzi, ginerele faimoasei ieşence Marghioliţa Roznovanu, fosta noră a domnitorului Ioniţă Sturdza, palatul era cunoscut şi de feciorul său, scriitorul, publicistul, poetul, folcloristul Dimitrie C. Moruzi (1850-1914), alt îndrăgostit şi devotat biograf al capitalei Moldovei, autor al nostalgicelor volume „Pribegi în ţară răpită“ şi „Înstrăinaţi“ şi a multor pagini despre Iaşi, risipite în revistele vremii, apreciate de Nicolae Iorga pentru valoarea lor documentară.

Deşi era şi nepotul familiei Roznovanu şi avea de vară pe Natalia Obrenovici, regina Serbiei, „Mimi Moruzi“, cum îi spuneau prietenii datorită fineţii şi timidităţii sale, sau „cneazul Moruzi din Tătăraşi“, ori „cărturarul din Tătăraşi“, romanticul istoric Dimitrie Moruzi, urmaş de domnitori, locuia „într-o căsuţă ce de abia se zărea şi se pierdea printre copacii înalţi şi verdeaţa ce-i plăceau atâta“.

Îşi petrecea zilele scriind tăcut la biroul său din odăiţa umbrită, iar serile, când îi lipsea gazul (petrolul), pentru lampă, visa aplecat asupra pianului. „Era şi un pasionat muzician“ care, în ultimele zile, „a dus mare lipsă“, îşi amintea fostul gazetar Rudolf Suţu, în „Iaşii de odinioară“. Cneazul a făcut o amplă descriere a Palatului din Podu Roş, pe care o reluăm, parţial, cu speranţa că se va găsi, vreodată, un proiectant sau un Mecena doritor să-i redea existenţa.

„Casele acelea, zise din Podu Roş (înainte de a se chema strada Palatului) şi unde acum în urmă era gimnaziul «Alexandru cel Bun», până ce au ars mai anul trecut, fuseseră pe atuncea cele mai frumoase case ale Iaşului. Vodă Ghica le dăduse fiicei sale celei mai mari, când o mărită după Lascăr Ruset Răducanu, unul dintre cei mai mari boieri ai ţării şi bonjurist (unionist) ca şi socrul său.

Ele erau cu faţa la uliţă şi gangul de intrare nu era la mijloc, ci la stânga faţadei. Cum intrai sub gang dădeai în dreapta de cămară şi o odaie. La stânga se deschidea o sală mare, pe care dau mai multe uşi. Din mijlocul sălii, se ridica o scară mare, largă şi frumoasă, care ducea la catul de sus. Ca şi la catul de jos, aproape toate odăile aveau ieşire în sală, deşi puteau comunica între ele şi prin alte uşi.

Prin uşa din mijloc intrai într-un măreţ salon, cu cinci ferestre mari, ale căror lumini (spre răsărit) erau întunecate însă de un mare zid de cărămidă, netencuit, aparţinând cazarmei, care-şi avea dichisurile spre Curtea domnească. La dreapta era un salon mai mic, apoi în unghi drept cu acela era iatacul şi şi o odaie mare şi luminoasă, ale cărei ferestre dădeau în grădină…

Din stânga salonului, întâmpinai acelaşi număr de odăi, numai cu alte meniri. Una era camerdinăria. Pe lângă un mare dulap pentru haine, deasupra căruia, se răsfaţă un mare lighean turcesc, cu ibricul lui, amândouă de argint, în ea se aflau nişte rafturi de brad pe care stăteau tixite până-n tavan boccele de tutun de Ţarigrad, în foi. La piciorul fiecărui şir de boccele câte un chiup mare de pământ, având capac de alamă şi lacăt. Aceste chiupuri erau pentru tutunul tăiat. Pe un rastel erau înşirate, cel puţin douăzeci de ciubuce de iasomie şi cu imamele groase de chihlimbar. Curtea era ca toate curţile boiereşti: cu o grădină mare şi frumoasă, cu grajdurile, heiurile şi bucătăriile la o poştă depărtare, Doamne fereşte de un foc şi de mirosul urât.“

În Palatul lui Ghica Vodă s-a instalat Liceul „Alexandru cel Bun“

Pârjolit de un foc năprasnic şi reparat de ultimii săi stăpâni, P. Niţescu (1889) şi Gheorghe Şerban (1912), palatul era, prin 1927, în seama Gimnaziului „Alexandru cel Bun“, înfiinţat prin decretul 323 din 20 februarie 1865, semnat de Alexandru Ioan Cuza şi de secretarul general al învăţământului, V. A. Urechia - fericit joc al istoriei - pentru a răspunde nenumăratelor propuneri ale tinerilor moldoveni însetaţi de dorul învăţăturii.

Adăpostit, la început (1866), în curtea mănăstirii „Sf. Sava“, de unde şi numele Colegiul „Sf. Sava“ ori Gimnaziul „Sf. Sava“, noul institut scolastic a primit numele lui Alexandru cel Bun, la cererea profesorilor conduşi de tânărul director Gh. Roiu - junimistul şi prietenul poetului Mihai Eminescu. Din lipsă de sediu, colegiul s-a aciuat, mulţi ani, prin case primitoare: casa A. Panu din strada cu acelaşi nume, casa Luca (astăzi Comunitatea evreiască) din strada Albă, până şi-a încropit banii să cumpere fostul palat domnesc şi să construiască, prin mari sacrificii, clădirea alăturată dinspre nord cu două etaje şi un careu interior (terminată prin 1935), fără a afecta construcţia străbună.

Desfiinţându-se liceul, în spaţiul său, după anul 1948, s-a instalat o şcoală comercială şi apoi Tribunalul Iaşi. Singure şi goale după mutarea ultimului locatar în Palatul Justiţiei din strada A. Panu, în 1986, bătrânele zidiri îngemănate au rămas zile de-a rândul cu uşile deschise, aşteptând o şcoală, un cămin, o bibliotecă, un internat un muzeu sau orice ale instituţii cărora să le dea bogat şi larg adăpost. Lăsată pe un perete în pustiul înfiorător, plângea placa de marmură cu istoricul clădirii şi numele dascălilor ce au dat viaţă şcolii. Era mânjită şi hărtănită de demolatorii câinoşi, fără Dumnezeu sau vreo credinţă.

Fiindcă nu i s-a găsit nici o trebuinţă, prin ianuarie 1986, străvechea zidire a fost dărâmată, sub ochii ieşenilor neputincioşi în faţa hotărârii edililor care voiau să transforme uliţa Podului Roş într-un bulevard cu multe benzi de circulaţie, necesare oraşului viitorului.

Spre a potoli „discuţiile“ cu felurite intervenţii, scrisori şi chiar un articol la gazeta „Flacăra Iaşilor“ scris de autorul acestor rânduri, careva dintre dregătorii vremii promitea refacerea clădirii undeva mai înapoi.

din vechea cazarmă s-a păstrat doar turnuleţul, numit al „grenadirilor“, renovat în zilele noastre, sub care se ascunde o veche boltă şi hrubă cu posibilităţi de valorificare istorică.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!