Familie
Un avort înseamnă o crimă plus o femeie nefericită

Un avort înseamnă o crimă plus o femeie nefericită

Ancuța Feier, 19 Martie 2017

Avorturile la cerere nu se ivesc din senin. Ele apar pe fondul crizei de sarcină, o perioadă dintre cele mai dificile din viața unei femei.

Criza de sarcină este accentuată de presiunea din partea altor persoane: 64% dintre femeile care au făcut avort s-au simțit presate să avorteze; 80% dintre avorturi nu s-ar face dacă ar exista un singur bărbat care să sprijine femeia. Iată două exemple care arată și ele că nu avortul, ci alegerea vieții copilului este spre binele mamei.

„În 2005 eram studentă în anul II. Aveam aproape 20 de ani. Aveam un prieten de un an și ceva - primul meu prieten. La ecografie mi s-a spus că sunt însărcinată.

Medicul mi-a zis: «Copii - era și prietenul meu cu mine -, gândiți-vă înainte să faceți asta», adică să avortez, căci îi spusesem că, dacă sunt însărcinată, eu vreau să avortez. «Mai gândiți-vă dacă vreți să faceți asta; sunteți tineri, poate vreți să vă căsă­toriți». Dar nici prin cap nu mi-a trecut; consideram că mi-ar distruge viitorul, că nu voi termina facultatea, că aș distruge viețile mai multor persoane și viața mea. Deja îmi închipuiam ce urma să spună mama: «Am avut încredere în tine, nu mă aștep­tam să se întâmple asta. Ce-o să faci acum? Ești copil, nu ești pregătită să ai un copil. O să râdă vecinii de noi». Bineînțeles, nici copilul nu ar fi avut o viață prea fericită - așa gândeam atunci.

Parcă am simțit totul foarte acut, foarte… Pe lângă dureri, mă mai mustra și conștiința. Și îi spuneam doctorului: «Să mă ierte Dumnezeu că fac asta în Postul Crăciunului». Doctorul spune: «Mie îmi spuneți, dom­nișoară? Nu îmi mai spuneți!» 

Știam că e un păcat, dar nu știam că e un păcat atât de mare. Pentru că nu credeam că este o crimă cu adevărat. Credeam că este o crimă mai mică, pentru că nu era un copil născut. Îmi închipuiam că este un viitor copil, că încă nu e o ființă. Și mi-am zis că nu e un păcat, mai ales că e legal. Plătești și ți se dă chitanță… 

Eram uimită că nu sângerasem deloc. Dar am început să sângerez a doua zi. Și să am dureri infernale de abdomen. Durerile de la menstruație nu se compară cu tipul acela de durere. Și am sângerat astfel șapte zile. Chiar în ziua în care făceam 20 de ani mi s-a făcut mai rău ca în ultimele zile. Durerile erau mai mari, nu mai puteam nici să vorbesc. A chemat el Salvarea, că s-a speriat. Au venit medicii, mi-au făcut o injecție, mi-au propus să mă ducă la spital ca să mă țină sub observație, dar eu am refuzat. M-au pus să dau declarație că refuz să merg la spital. După încă vreo șapte zile, am putut să ies din casă și m-am dus să mă spovedesc. Atunci am văzut, pentru prima dată după avort, un copil de vreo 2-3 ani și am început să plâng. De atunci, de fiecare dată când văd copii plâng.

Altă problemă este că visez foarte des. Visez, chiar și luna aceasta am visat de vreo trei ori că avortam sau că nășteam un copil care era ciopârțit. La un moment dat am visat că am născut un copil sănătos și mă miram cum de l-am născut sănătos. Și mă gândeam, în vis: «S-a milostivit Dumnezeu de mine și m-a iertat și m-a ajutat să duc sarcina la bun sfârșit și s-a născut sănătos copilul». Nu-mi vine să cred că m-a iertat, pentru că eu nu m-am iertat. Când visez că avortez, visez sânge, am în vis dureri groaznice, visez iar ustensilele ginecologului.

De tatăl copilului m-am despărțit la un an și jumătate după, pentru că nu ne înțele­geam, îi reproșam mereu că din cauza lui s-a întâmplat tot. Până la urmă ne-am despărțit. De atunci nu m-am mai apropiat de nimeni, toate relațiile au eșuat.

Mă gândesc în fiecare an: acum ar fi avut 2 ani, acum ar fi avut 3 ani, acum ar fi avut 4 ani... Cred că a fost fetiță, pentru că mereu visez că am o fetiță.

În primii doi ani parcă am trăit într-o ceață, nu m-am prea gândit la avort ca la o crimă asupra unui copil, parte din mine, ființă a lui Dumnezeu. Dar acum așa simt, că am comis o crimă."

Recunoscătoare părinților că n-a făcut o greșeală pe care o plătea toată viața cu suferință și regrete

„Eram o copilă inocentă. Trăiam într-un sătuc frumos de munte și îmi plăcea foarte mult să învăț, iar visul meu era să plec mai departe la școală. După terminarea clasei a opta, mi s-a îndeplinit visul și am intrat la un liceu din Suceava.

La un moment dat, am întâlnit un băiat de care mi-a plăcut foarte mult și de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Eram prin clasa a XI-a. Am început o relație cu el. Am terminat liceul și am hotărât să ne mutăm împreună și să începem o viață nouă. N-a trecut mult timp și au început să apară probleme cu banii, cu plătitul chiriei, banii pentru mâncare și multe altele, deoarece prietenul meu avea probleme cu jocurile de noroc și a început să cheltuiască economiile. Ba mai mult, a început să amaneteze lucruri din casă. Până să ne mutăm împreună, nu am știut de așa ceva. Așa au început certurile și să se destrame relația noastră. Am încercat să remediez situația, dar nu am reușit și am decis să mă despart de el.

La o lună după despărțire, am aflat că sunt însărcinată. În momentele acelea nu știam ce să fac, cum să mă comport și dacă să păstrez sau nu sarcina. Părinții mei îmi erau aproape și au fost singurii care m-au sus­ținut și aveau și rolul de prieteni, deoarece în momentele cele mai grele am rămas fără prietenii pe care îi aveam.

Am decis să îi spun fostului iubit că sunt însărcinată și o să avem un copil, iar răspunsul lui a fost să fac ce știu eu mai bine, eventual să avortez. Mama lui mi-a zis că băiatul ei nu este pregătit pentru așa ceva, că eu sunt de vină și că trebuia să am grijă. Am rămas fără cuvinte și de atunci am zis că cel mai bine pentru mine și copilul din pântecele meu e să rup orice relație cu ei.

Au urmat zile negre și nopți albe pentru mine. Mă gândeam dacă o să pot iubi copilul, dacă o să fiu o mamă bună, cum o să mă descurc cu bebelușul… Cel mai greu mi-era de gura lumii. Am ajuns să nu pot ieși din casă, nici măcar la biserică, deoarece îmi era foarte rușine.

Au trecut și zilele astea și, după ce am născut, am primit multe răspunsuri la întrebările mele. Când am primit copilul pentru prima dată în brațe, eram cea mai fericită și am zis că asta înseamnă dragoste la prima vedere. Am zis că s-a sfârșit suferința mea. Aveam un suflețel pe care îl iubeam foarte mult, chiar dacă nu știam prea multe despre modul în care se îngrijește un bebeluș.

Acum are doi anișori și este minunea mea. Nu știu cum să-I mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru copilașul pe care mi l-a dat. Îmi este rușine de gândurile negre pe care le aveam și sunt recunoscătoare părinților mei că m-au susținut și n-am făcut o greșeală pe care cu siguranță o plăteam toată viața cu suferință și regrete.

Cred și susțin că, pentru orice mamă, copilașul ei este o comoară și cea mai mare bogăție!”

Diana B., 21 de ani, Suceava

Mai multe mărturii despre criza de sarcină puteți găsi pe site-urile: femeifericite.com, avorturiregretate.ro, rupetacerea.ro.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!