„Un călugăr în mijlocul oraşului trebuie neapărat să aibă experienţa liniştirii“

Augustin Păunoiu, 27 Martie 2008

Pentru locuitorul aglomeratului Bucureşti, cele câteva mănăstiri ale oraşului sunt adevărate oaze de linişte, de bucurie sufletească şi de regăsire a lui Dumnezeu şi a sinelui. Plecaţi într-un pelerinaj prin Capitală, în aceste zile de post, am poposit la Mănăstirea Antim, unde am stat de vorbă cu protosinghelul Mihail Stanciu, stareţul sfântului aşezământ. În dialogul purtat, ne-a răspuns la întrebările despre viaţa spirituală dusă în mijlocul tumultului citadin, dar şi despre cum vieţuieşte un monah într-un lăcaş consacrat vieţii de rugăciune, cum este vechea mănăstire a Sfântului Antim Ivireanul, aflat în tumultul agitaţia Bucureştilor.

Credinţa este un dar înnăscut, pe care Dumnezeu îl face omului, sau ceva care se poate cultiva?

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune despre credinţă că este puterea care creează unirea nemijlocită dintre Dumnezeu şi omul care crede în El. Ea are la bază iubirea care vine mai întâi din partea lui Dumnezeu, care doreşte ca noi să sporim de la statura după chip la asemănarea cu Dumnezeu, dar vine şi din partea omului, ca un răspuns iubitor şi mulţumitor la toate lucrările dumnezeieşti. aşadar, credinţa ne-o sădeşte Dumnezeu, pe de o parte, prin însăşi suflarea Lui de viaţă dătătoare, pentru că aspiraţia normală a omului este după Dumnezeu şi, pe de altă parte, omul îşi cultivă această pornire, această mişcare naturală a sufletului său către Dumnezeu cel etern, necreat şi iubitor de oameni şi parcurge mai multe trepte. Credinţa se sporeşte, se îmbogăţeşte prin rugăciune, care este maica faptelor bune, şi prin toate faptele bune pe care noi le săvârşim faţă de semenii noştri.

Cum ar putea răspunde un om credincios, cu viaţă duhovnicească, altuia, care întreabă ce este credinţa? Unde-L poate vedea pe Dumnezeu?

Unde nu-L pot vedea pe Dumnezeu?, această întrebare şi-o pune mai degrabă un om credincios. Pentru că el îşi raportează toată viaţa la Dumnezeu. Un om care crede în Dumnezeu Îl simte prezent în toată viaţa lui. El nu se întâlneşte cu El doar în cărţi sau la slujba de duminică, ci prelungeşte harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu de la Liturghie în viaţa de zi cu zi. În mod deplin, Dumnezeu se face simţit în comunitatea celor ce cred în El aici, pe pământ, în Biserică. Aici locuieşte Hristos, după cuvântul Evangheliei: „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor“. În biserică Îl cunoaştem, Îl întâlnim şi ne unim cu Dumnezeu.

Omul religios, în societatea concurenţială

Care ar fi calea cea mai sigură de a ajunge la cunoaşterea duhovnicească?

Omul Îl poate cunoaşte în propria lui viaţă pe Hristos-Dumnezeu, de multe ori chiar neajutat de scrierile Sfinţilor Părinţi sau de vreun sfat duhovnicesc. Au fost oameni care au trăit în vechime, de exemplu Avraam, în Vechiul Testament, apoi Melchisedec, care L-au cunoscut pe Dumnezeu fără să fi primit o învăţătură de la oameni. Au existat oameni care au avut o viaţă rea, păcătoasă, şi care, retrăgându-se în pustie, au fost îndrumaţi de Dumnezeu. „Duhul Sfânt suflă unde vrea“, însă, pentru noi, calea bătătorită este calea comuniunii, calea Bisericii. Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara bisericii decât într-un mod excepţional, dar şi atunci primim îndemnul de a veni la Biserică, de a ne uni cu Biserica. Sfântul Apostol Pavel, pe vremea când era prigonitor, deşi a primit descoperirea lui Hristos în mod nemijlocit, a fost îndrumat să asculte de duhovnic, de bătrânul preot Anania şi, în felul acesta, a trăit ascultarea de un om ca o experienţă de început a credinţei şi a supunerii faţă de Dumnezeu. Astfel, omul este păzit de mândrie sau de înşelare, crezând că este deosebit de ceilalţi sau superior lor. Este bine să îi aibă călăuză şi pe Sfinţii Părinţi, cei care au bătătorit acest drum al duhovniciei, al unirii cu Hristos în Biserică. Să primească sfaturi şi de la semeni, pentru că duhovnicul poate fi uneori departe sau ocupat, şi să ceară întotdeauna: Doamne, luminează-mă cu Duhul Tău cel Sfânt, ca să fac voia Ta.

Trăim într-o societate a concurenţei crunte. Omul religios nu pare dezavantajat din punct de vedere social?

Într-un fel. Faptul că e angajat şi urmăreşte mai întâi împlinirea lui spirituală, care nu ţine de lumea aceasta, de agoniselile plăcerilor sau al puterii, pare un pic rupt de realitate. El caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, dar se preocupă şi de cele bune, care ajută la împlinirea acestui scop - Împărăţia lui Dumnezeu - şi anume de grija faţă de familie sau dacă alege drumul vieţii monahale, de a-ţi împlini voturile făgăduite. Aceasta nu înseamnă că e rupt de răspunderea socială. El dă cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu - sufletul lui, viaţa lui, împlinirea şi unirea lui cu viaţa lui Hristos. De multe ori, pătimim aceleaşi ocări, acelaşi dispreţ din partea lumii tocmai pentru că nu dorim putere, nu dorim acumulare de averi pământeşti, însă dorim dreptatea socială, vrem ca oamenii să prospere în sensul pozitiv, în sensul unei civilizări şi al unei cultivări spirituale nu al unei sălbăticiri şi al unei orientări materiale în viaţa socială.

„Călugărul, în oraş, e ispitit mai mult de risipirea minţii“

Cum se poate adapta creştinul la spiritul consumist la care ne îndeamnă societatea?

Dictonul epocii acesteia, de consum, în care trăim este plăcerea maximă aici şi acum. Creştinul îşi dă seama că aceste plăceri, aceste experienţe, sunt trecătoare şi că noi nu trebuie să pierdem din vedere viaţa cea veşnică pentru câteva clipe efemere de plăcere sau de putere în această lume. Atunci când ne gândim la Dumnezeu şi Îl dorim pe El şi împărăţia Lui mai mult decât orice, ne angajăm şi în viaţa aceasta cu răspunderea pe care ne-a dat-o El faţă de noi înşine şi faţă de semenii noştri. De aceea, viaţa cu adevărat înseamnă să-L guşti pe Dumnezeu cel Viu, să-L trăieşti pe Dumnezeu cel Viu şi să nu guşti experienţele morţii, adică păcatul care îmbolnăveşte sufletul şi care seamănă moartea cu fiecare repetare a lor.

Sunteţi stareţul unei mănăstiri din mijlocul unui oraş zgomotos şi aglomerat. Cum poate păstra călugărul de azi isihia într-un mediu nu tocmai prielnic ei?

Monahul e dator să păstreze acest mod de vieţuire pe care l-a ales. Pe de o parte, monahii sunt chemaţi să devină făclii luminoase ale credinţei şi ale iubirii de Dumnezeu şi de semeni în mijlocul acestei lumi, iar pe de altă parte, noi ne retragem şi ne rugăm, purtându-i pe toţi în sufletele noastre atunci când ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu. E neapărat necesar ca un călugăr ce trăieşte în mijlocul oraşului să aibă această experienţă a liniştirii, a rugăciunii lui Iisus, care îl ajută să nu fie afectat de valurile duhului lumesc în mijlocul căruia se află. Călugărul, în oraş, e ispitit mai mult de risipirea minţii. Prilejurile de răvăşire, de tulburare sunt mult mai multe decât în sihăstrie, dar folosul, pe care el îl dobândeşte atunci când ajunge la liniştea venită din experienţa rugăciunii neîncetate, din Sfânta Liturghie, din experienţa filantropiei creştine, este enorm.

Fost automatician, actual stareţ

Din februarie 2004, părintele Mihail Stanciu este egumen al mănăstirii Antim. În 1994, i-a cunoscut pe renumiţii duhovnici de la Mănăstirea Antim, părinţii Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu. Născut la 30 iulie 1972, la Târgovişte, tânărul Mircea Adrian a urmat liceul de matematică-fizică „Ienăchiţă Văcărescu“, apoi Facultatea de Automatică şi Calculatoare, ajungând asistent la catedra de calculatoare. În 1996, a intrat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, iar în anul 2000 a urmat cursurile de limbă greacă ale Facultăţii de Teologie din Tesalonic. Trei ani mai târziu, şi-a început cursurile de doctorat la aceeaşi facultate, la specializarea Teologie Dogmatică, cu profesorul Hrisostomos Stamoulis. În 1997, a fost tuns în monahism, primind numele de Mihail. La 6 aprilie acelaşi an, a fost hirotonit diacon, apoi ieromonah.

„Există o luptă cu patimile lăcomiei şi desfrânării“

Care sunt cele mai mari nelinişti ale oamenilor care vin la mănăstire?

Mulţi dintre creştinii care vin aici, la mănăstire, sunt frământaţi de problemele cotidiene ale mâniei, ale certurilor din familie sau ale neînţelegerilor de la serviciu. Există, pe de altă parte, şi o luptă a lor cu patimile lăcomiei şi desfrânării. Se observă şi această frământare cauzată de grija zilei de mâine, o nesiguranţă în ceea ce priveşte existenţa socială. Aproape nimic nu mai este stabil pentru viaţa omului în societatea contemporană. Şi atunci, omul cere de la Dumnezeu să intervină şi în acest aspect al vieţii lui. Doar cu ajutorul lui Hristos, rugându-ne Lui putem rămâne cetăţeni buni, oneşti, onorabili ai acestei lumi, dar şi locuitori ai împărăţiei lui Dumnezeu.

„Părintele Sofian ne-a lăsat dorul de rugăciune“

Despre regretatul părinte Sofian Boghiu, căruia i-a urmat la stăreţie, părintele Mihail Stanciu are numai cuvinte frumoase: „Părintele Sofian ne-a îndemnat totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi dragostea. Pe acestea să căutăm a le dobândi. Părintele a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om ajutător al săracilor. În testamentul lăsat de Sfântul Antim Ivireanul mănăstirii acesteia, ajutorarea orfanilor, a văduvelor este un punct important, pe care monahii acestei mănăstiri se străduiesc să-l împlinească. Este o dovadă că viaţa noastră duhovnicească se prelungeşte în ajutorarea semenilor. Părintele Sofian

ne-a lăsat dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Nădăjduim şi credem că părintele se roagă pentru această obşte şi pentru credincioşii din Bucureşti cărora le-a fost duhovnic“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!