Lumina educaţiei
„Un canal de scurgere  a harului...”

„Un canal de scurgere a harului...”

Biserica primară a ezitat un timp să zugrăvească icoana lui Hristos şi a sfinților Lui, pe de o parte, pentru că majoritatea creștinilor proveneau dintre iudei, care păstrau încă aversiunea faţă de icoane, iar pe de altă parte, pentru că „viaţa Bisericii primare era determinată în esență de conștiința prezenței lui Hristos Cel preamărit”. Primii creştini aveau sentimentul trăirii cu Hristos şi în Hristos aşa de puternic impregnat în suflet, încât considerau ca inutilă zugrăvirea icoanei lui Hristos. Această practică, devenită apoi tradiție a Bisericii, nu contravenea predaniei apostolice pentru că prin reprezentarea iconografică se transmiteau aceleași adevăruri de credință care erau propovăduite prin cuvânt. Astfel, icoanele au devenit un element indispensabil în viaţa Bisericii şi „un obiect al Tradiției bisericești înainte de a se introduce reflecția dogmatică asupra acestui dat împreună cu suspiciunea legată de reprezentarea Dumnezeirii şi de admisibilitatea cinstirii icoanelor”. De aceea, folosirea icoanelor, afirmă V. Grumel, „s-a stabilit şi s-a răspândit în Biserică nu impusă prin decret, nici introdusă spontan, ci în mod fluid, ca ceva natural din sufletul creștin rămas uman sub împărăția harului”.

Edictul de la Milan (313) a deschis şi calea dezvoltării iconografiei creștine. Ieșind din catacombe, Biserica vestea Evanghelia atât prin cuvânt, cât şi prin imagini. Dezvoltarea pe care a cunoscut-o pictura după edictul de la Milan a influențat, pe de o parte, răspândirea icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinților în întreaga lume creștină, iar pe de altă parte, importanța lor în cadrul cultului divin.

Eusebiu de Cezareea, deși nu era un susținător al cultului sfintelor icoane, amintește de existența unor reprezentări ale Bunului Păstor şi prorocului Daniel în groapa cu lei, icoane făcute din aur şi aramă şi aplicate pe soclul unei fântâni din Constantinopol. Apoi vorbește despre icoana celor trei îngeri la stejarul Mamvri şi despre un mozaic din palatul imperial care reprezenta o cruce, asemenea celor cusute pe uniforme şi gravate pe armele soldaţilor în amintirea victoriei de la Pons Milvius împotriva lui Maxenţiu.

Marii părinţi bisericeşti au aprobat şi recomandat zugrăvirea şi cinstirea icoanelor, accentuând rolul lor didactic, dar percepându-le și ca mijloc de pomenire şi de cinstire a sfinţilor. Sfântul Vasile cel Mare († 379) pune un mare accent pe identitatea dintre cuvânt şi imagine, dar și pe relația dintre icoană și prototipul ei, dictonul lui devenind element fundamental pentru cinstirea icoanelor. „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel zugrăvit în icoană.”

Icoanele erau prezente în viaţa creştinilor şi în biserică, pretutindeni fiind integrate fiinţial în viaţa culturală, artistică şi cultică a Bisericii. Ele „erau pur şi simplu parte componentă a lumii creştine. Ele erau întâlnite peste tot în viaţa creştinului, mari sau mici, ca fresce sau ca icoane portabile, făcute cu scop educativ sau ca evlavioasă mulţumire, ca obiect decorativ sau ca obiect de cult, privite de contemporani cu neîncredere sau cu bucurie sufletească, condamnate sau apărate, interzise în Legea veche de Dumnezeu, dar îndreptăţite prin Iisus Hristos”. Pentru credinciosul ortodox, icoanele „erau un canal de scurgere a harului şi a puterii dumnezeieşti”. Ele deveniseră, după cum mărturisesc Sfinții Părinți, un element fiinţial din viaţa credinciosului, mai ales în Răsărit. „Pretutindeni, în biserici şi în capele, în case particulare, în camerele de locuit sau în dormitoare, în faţa prăvăliilor, în pieţe, pe cărţi sau pe haine, pe ustensile de menaj şi pe bijuterii, pe cupe, pe vaze, pe pereţi, la intrarea în ateliere, într-un cuvânt peste tot unde ele puteau fi făcute sau plasate, icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a unui sfânt (...) erau pentru creştinul din Bizanţ o garanţie sigură a binecuvântării şi mântuirii, o garanţie a protecţiei şi ajutorului divin; fără icoane el nu putea trăi.”

De aceea, izbucnirea crizei iconoclaste la începutul secolului al VIII-lea era pentru Biserică o puternică lovitură, un atentat la însăși ființa ei, o negare a tradiției iconografice, mărturisită şi păstrată de la Sfinții Părinți. Teologia iconografică legiferată prin deciziile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 făcea să se redea Bisericii un dar pe care-l primise, îl păstrase şi îl transmisese din generație în generație până acum - cinstirea evlavioasă a icoanelor.

* Părintele Nicolae Chifăr este prof. univ. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!