„Un institut de sondare nu îşi permite să manipuleze pentru că îşi pierde clienţii“

Oana Nistor, 15 Noiembrie 2007

▲ Cercetarea sociologică îşi are rădăcinile în urmă cu 100-200 de ani ▲ „Dacă vrei să guşti brânza dintr-un burduf şi să vezi dacă e bună, nu o mănânci toată, ci doar o bucăţică, un eşantion. Aşa e şi cu sondajele“ ▲ „În mediul rural, lumea este mult mai deschisă, spre deosebire de mediul urban, unde oamenii nu discută cu tine“ ▲ „Au fost cazuri de manipulare, însă institutele care au manipulat au devenit falimentare imediat, şi-au pierdut clienţii“ ▲ Un interviu acordat ziarului „Lumina“ de dr. Adrian Netedu, sociolog ieşean care a colaborat cu cele mai importante institute de sondare a opiniei publice din ţară ▲

Când au început să apară sondajele de opinie?

Cercetarea sociologică se pierde în negura timpului, îşi are rădăcinile în urmă cu 100-200 de ani. Au fost făcute cercetări sociologice încă de atunci, însă nu de către sociologi. Dacă vorbim de cercetări din punct de vedere calitativ, în anii ’30, sociologul american George Gallup a pus bazele cercetării sociologice prin chestionar, procedeul de interogare a populaţiei ca printr-un flash, cu scopul de a determina starea naţiunii la momentul T. Au existat după aceea şi celebrele crack-uri din anii â40, nişte cercetări care nu şi-au atins scopul, greşit puse în pagină. Gallup, însă, a putut să demonstreze că se poate gândi eşalonat pe o populaţie reprezentativă, se pot obţine rezultate foarte aproape de intenţiile de vot sau de preferinţele populaţiei reale la un moment dat.

Eşantionul ales aleatoriu îl face să fie reprezentativ

Ce înseamnă eşantioane reprezentative?

Populaţia reală poate fi considerată ca fiind o populaţie infinită. Dar dacă vrei să guşti brânza dintr-un burduf şi să vezi dacă e bună, nu o mănânci toată, ci doar o bucăţică, un eşantion.

Putem vorbi de cercetări exhaustive, în orice zonă, o dată la 10 ani, în cel mai bun caz, atunci când se fac recensămintele. În străinătate, dat fiind că baza de date este mult mai bine pusă la punct, se încearcă îndepărtarea acestor cercetări de tip mamut. Cercetarea de acest tip reprezintă singura imagine sigură a ceea ce reprezintă populaţia, restul este estimativ.

Toate celelalte cercetări care se fac între recensăminte sunt estimative, realizate pe ceea ce numim noi eşantioane. Când se fac eşantioanele, scopul este acela de a le raporta la o populaţie mult mai mare.

Sunt, însă, situaţii când se poate face acest lucru, şi situaţii când nu există această posibilitate. Eşantionarea e de două feluri, o eşantionare aleatoare, care poate fi un punct de plecare pentru generalizare, şi o altă eşantionare de la care nu se poate generaliza sub nici o formă.

De exemplu, putem face o cercetare la pelerinajul Sfânta Parascheva, însă pelerinii care vin la sărbătoare nu pot reprezenta un eşantion de la care să generalizăm. De ce? Pentru că, deşi bănuim că populaţia pelerinilor este undeva între 600 de mii şi 2 milioane, nu am habar de caracteristicile acesteia, nu poate fi controlată, nu putem respecta o anume metodologie de cercetare. Este genul de populaţie flux, despre care nu ştiu mare lucru, nu pot să fac eşantionare pe ea, doar să zicem un aşa numit eşantion teoretic. Nu putem raporta imaginea pelerinilor la o populaţie generală.

În acest caz de eşantionare teoretică nu pot face generalizări, cel mult aş putea trage concluzii generale despre tendinţe, despre practicile oamenilor şi atât.

Eşantionarea aleatorie înseamnă că orice individ are şanse egale, nenule, de a intra în eşantion. Închipuiţi-vă toată populaţia băgată într-un sac şi de acolo se extrage un anumit număr de oameni, opt sute, o mie, cinci mii. Pe teren aplic nişte chestionare, însă un anume ânea Vasile spune că, uite, a apărut sondajul ăsta, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Eu i-aş răspunde că putea oricând să fie ales, avea şanse egale cu oricine altcineva să intre în eşantion. Dacă vorbim acum de un eşantion aleator, atunci putem spune că există şanse ca acesta să fie şi reprezentativ. Reprezentativitatea înseamnă şi că în mic se păstrează caracteristicile populaţiei mari, 51% femei, 49% bărbaţi, se autostructurează în funcţie de caracteristici, sex, vârstă, profesie ş.a.m.d. La final, compar structura eşantionului cu structura populaţiei mari.

În 90% din cazuri avem de-a face cu acelaşi tip de eşantion, din punct de vedere numeric: 1.000-1.200, maxim 1.300 de subiecţi, la o marjă de eroare de plus/ minus maxim 2,7% şi o probabilitate de garantare a rezultatelor de 95%. Foarte rar ajungem la 1. 800-2.000 şi, extrem de rar, la 5.000 de subiecţi.

În România, primele barometre de cercetare a opiniei publice au fost cunoscute de populaţie din anul 1994.

Care este maximum de eroare admis?

Marja de eroare nu trebuie să treacă de 5%. Dacă trece de 5 procente, atunci am redus masiv eşantionul şi vorbesc de unul de 400-500 de subiecţi. Undeva însă sub câteva sute de subiecţi, bunul simţ îţi spune că lucrurile deja sunt în ceaţă, neclare. Plus/minus 5% este o marjă de eroare prea mare. Sunt oameni politici care preferă astfel de sondaje cu eşantioane mici, însă dacă un candidat obţine, să zicem, un procent de intenţie de 48%, atunci se află într-o plajă de la 43 la 53%. Poate câştiga din primul tur, dar poate, la fel de bine, să câştige şi din al doilea tur, însă candidatul nu va şti acest lucru decât după numărătoarea finală a voturilor. În acel moment al nesiguranţei realizează că cel mai bine ar fi fost să mai dea nişte bani şi să mărească eşantionul. Când micşorăm eşantionul, avem rezultate mai puţin valide, un caz aparte îl face eşantionarea pe un grup omogen. Putem micşora eşantionul într-un sat unde, vreme de zece ani, un candidat a obţinut în mod regulat 80% pentru şi 20% împotrivă, neavând sens, în acest caz, să mărim eşantionul.

„În fiecare român doarme un prim-ministru“

Ce metode se aplică în realizarea sondajelor?

În teren tehnica variază. De exemplu, în anii â65 se vorbea despre o modalitate de alegere a persoanelor în funcţie de numărul membrilor într-o familie. Dacă familia este compusă din 5 persoane, atunci o alegi pe a treia, dacă o familie este compusă din trei persoane, atunci o alegi pe-a doua.

În teren se poate folosi metoda itinerariului. Spre exemplu, se ia un punct de plecare fix, de la care operatorul trebuie să facă mereu prima la stânga, şi tot aşa, până se închide un cerc. Mai putem aplica şi metoda pasului, în funcţie de dimensiunea cartierului, a străzii, din 2 în 2, din 3 în 3, etc.

Respondenţii din mediul urban sunt mai deschişi decât cei din mediul rural?

Mediul urban diferă de mediul rural atunci când vorbim de nonrăspunsuri, de refuzuri. În mediul rural lumea este mult mai deschisă la colaborare, la conversaţie, spre deosebire de mediul urban, unde sunt probleme în acest sens. Sunt persoane aici pentru care societatea civilă, discuţiile despre comunitatea locală sau alte probleme nu prezintă interes şi atunci nu discută cu tine. Nu există o tipologie în acest sens, nu putem spune că un anume tip, cu o anume educaţie, va fi totdeauna deschis la răspunsuri. Observăm însă o chestie foarte interesantă, şi anume că în fiecare român doarme un prim-ministru. Tot timpul oferă multe soluţii, te ţine în loc şi-ţi spune verzi şi uscate, îţi spune ce anume ar face el dacă ar ocupa o poziţie supremă în stat. Sunt situaţii şi situaţii, nu putem generaliza, însă, în mediul urban, sunt mai indiferenţi de ceea ce se întâmplă în comunitatea lor.

La ieşirea de la urne, lumea nu vrea să răspundă cu cine a votat

Ce se întâmplă în cazul unui refuz?

În cazul unui refuz se merge mai departe, păstrând, bineînţeles, cadenţa, pasul. Şi aici este o sursă de eroare, însă foarte mică. Cele mai multe refuzuri le întâlnim la exit-poll-uri, la ieşirea de la urne, când lumea a votat deja, dar când părăseşte secţia de votare nu vrea să-ţi răspundă cu cine a votat. Aici sursa de eroare este foarte mare, orice estimare devine complicată tocmai din cauza aceasta. Acest lucru s-a întâmplat la rezultatele alegerilor din 2004, când nici un mare institut de cercetare nu a dat un câştigător, Năstase şi Băsescu primind şanse de 50 - 50. A fost o marjă de eroare de 10 -15%, reprezentând alegătorii care au votat şi nu au spus cu cine au votat la ieşirea de la urne. Nu poţi răspunde atunci cât la sută dintre nonrespondenţi au votat cu cutare sau cutare. Nu ai să ştii niciodată decât după numărătoarea finală a voturilor. Nu există o tipologie de genul că cei care votează cu un anumit partid sunt mai secretoşi. Nu poţi atribui unele voturi unui anume candidat, sursa de eroare vine din procentul celor care nu spun cu cine au votat.

Poate da greş un sondaj de opinie?

Respondenţii îşi exprimă opinia referitoare la o anumită chestionare la un moment dat, dar de la data la care a fost făcut sondajul şi, spre exemplu, până la data alegerilor avem o perioadă tampon în care se pot întâmpla foarte multe. Toată simpatia unui candidat poate dispărea datorită unui singur gest necugetat făcut la televizor. Aşa s-a întâmplat în Spania, când, înainte de atacurile teroriste din 2004, Jose Maria Aznar era creditat cu o majoritate zdrobitoare, şi, până la urmă, a pierdut alegerile. Sondajele de opinie au spus clar că va câştiga, însă în perioada de tampon de două săptămâni au existat diverşi factori care au contribuit decisiv la prăbuşirea sa în preferinţele electoratului. În acest caz, nu poţi spune că institutul s-a înşelat, pentru că s-a dat câştigător candidatul X, la un moment T, cu atât mai mult cu cât, conform legii, nu poţi face sondaje de opinie până în ziua alegerilor pentru a sesiza schimbarea. Nu se poate prevedea totul, depinde de ce se întâmplă în perioada de tampon, între sondaj şi alegeri.

Institutele de sondare nu trăiesc din sondaje electorale, ci din studii de piaţă, marketing

Există manipulare prin sondajul de opinie? Se poate formula o întrebare astfel încât să direcţioneze respondentul spre un anume răspuns?

Da. Se poate induce un anume răspuns, însă e greu de decis dacă se cheamă sau nu manipulare. Institutele de cercetare trăiesc din povestea cu sondajele electorale o dată la patru ani, iar dacă îşi permit să dea date eronate sau să manipuleze opinia publică şi să dea greş la final, atunci îşi pierd încrederea, iar clienţii le vor ocoli. Au fost cazuri de manipulare, însă imediat acele institute au devenit falimentare. Institutele de sondare nu trăiesc din sondaje electorale, ci din studii de piaţă, marketing şi aşa mai departe.

Prin urmare, institutul nu are interes să manipuleze. Partidele au tendinţa asta, să spună că stau mai bine în sondaje decât spun cifrele. Am întâlnit şi sondaje incorecte, însă sursele sunt obscure, institutele nici nu există, uneori nici nu se fac aceste cercetări. Trebuie făcut o limpezire şi în domeniul acesta, legislaţia ar trebui să fie mai sobră, să nu mai facă oricine sondaje.

Totuşi, sunt persoane care vin şi spun că un anumit institut de sondare a manipulat...

Un sondaj bine făcut îl poate scuti de cheltuieli inutile pe beneficiar, de aceea e important ca rezultatele să fie corecte. Problema este în ce măsură cercetările făcute de institute sunt valorificate în interesul tuturor. Sunt persoane de decizie care fie nu le bagă în seamă, fie li se par chiar inutile. Mai mult de atât, sunt formatori de opinie cu greutate, jurnalişti importanţi, care apar zilnic la televizor şi critică institutele de sondare fără a avea cunoştinţe în acest sens, vorbesc în derizoriu despre sociologie, despre sondajele de opinie. Mi se pare evident că habar nu au ce vorbesc şi este păcat, repet, pentru că sunt formatori de opinie. Soluţia ar fi ca institutele să-i dea în judecată, multe dintre acestea având de pierdut din cauza unor evaluări a unor astfel de oameni.

Zeci de mii de euro pentru un sondaj

Cât costă un sondaj de opinie?

Diferă în funcţie de mărimea chestionarului, de populaţia ţintă, de modul de lucru, precum şi de ceea ce se întâmplă după ce s-a mers în teren, când se face analiza. Oricum, de la câteva mii de euro pentru o zonă precum un judeţ, pentru cercetări mai ample se ajunge la câteva zeci de mii de euro, depinde de la o cercetare la alta. O întrebare băgată la nivel naţional la un institut care face oricum un sondaj costă cam 500 de euro.

Câţi oameni sunt implicaţi în realizarea unui sondaj de opinie şi cum sunt verificaţi operatorii?

Sunt foarte mulţi oameni care muncesc, depinde de numărul de chestionare, de operatorii din teren, de cei care operează cu datele. Există însă totdeauna un nucleu de aproximativ 10 oameni care trebuie să fie constanţi.

Operatorul este controlat, prin diverse metode, când are 3 chestionare care nu sunt valide, atunci ia mai puţini bani sau chiar deloc. Când un operator vine cu 10 chestionare şi nu are nici un număr de telefon, atunci este suspect, şi se controlează foarte simplu.

George Gallup a pus bazele cercetării sociologice prin chestionar

La 18 noiembrie 1901 s-a născut sociologul american de origine maghiară George Gallup, iniţiator al cunoscutelor sondaje de opinie ce-i poartă numele.

George Gallup a înfiinţat The Gallup Organization, una dintre cele mai mari firme de consultanţă în domeniul managerial din lume. Gallup realizează The Gallup Poll, cea mai importantă sursă de evaluare a opiniei publice din lume începând cu anul 1935.

De-a lungul timpului, Gallup a măsurat şi a urmărit evoluţia opiniei publice în legătură cu orice subiect la ordinea zilei - fie politic, social sau economic, inclusiv subiecte sensibile sau controversate.

Dr. Gallup, împreună cu vicepreşedintele Gallup, David Ogilvy - care ulterior va fonda agenţia de publicitate care îi poartă numele - au dezvoltat una dintre cele mai importante practici ale companiei în domeniul afacerilor, ajutând în acest fel studiourile din Hollywood să facă filme mai bune. Spre sfârşitul anilor â30, cei doi au dezvoltat aproape toate metodele de cercetare utilizate până astăzi în cinematografie. Ei au efectuat primele studii de piaţă privind obiceiurile publicului american de a merge la cinema, inclusiv diagnoze referitoare la titlu, scenariu, distribuţie, precum şi vizionări prealabile lansării filmelor, cu spectatori selectaţi prin metode ştiinţifice. A devenit celebră afirmaţia sociologului: „Printr-o statistică, aş putea demonstra existenţa lui Dumnezeu“.

Adrian Netedu a lucrat cu Metro Media Transilvania şi INSOMAR

Lect. dr. Adrian Netedu este licenţiat în sociologie şi politologie încă din anul 1995, iar în 2002 obţine titlul de doctor în sociologie.

Director de proiect Strategii specifice de intervenţie în zone defavorizate, finanţat de CNCSIS Bucureşti, membru în două granturi iniţiate în cadrul Catedrei de Sociologie şi Asistenţă socială. A scris numeroase articole în volume la edituri de prestigiu internaţional, precum şi două cărţi la edituri recunoscute de Consiliul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Invăţământul Superior: „Informatica şi analiza datelor pentru ştiinţe sociale“, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 2005; „Fundamente teoretice la o sociologie a deciziei“, Ed. Universităţii, Iaşi, 2005.

A participat la numeroase burse/stagii de pregătire în străinătate: Montpellier (1992), Lille (1994, 1996, 2000; 2004 Franţa), Birmingham (1997, Anglia) în cadrul programelor Tempus sau Socrates.

În perioada 2004-2005, Adrian Netedu a fost coordonatorul zonal pentru Metro Media Transilvania în toată regiunea de Nord Est. Din 2005 şi până astăzi, lect. dr. Netedu este coordonator pentru judeţele Neamţ şi Iaşi pentru INSOMAR SA, implicându-se în toate cercetările la nivel local sau naţional.

Adrian Netedu este membru al AISLF (Asociaţia mondială a sociologilor de limbă franceză).

De asemenea, Adrian Netedu face parte din colectivele redacţionale ale revistelor Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“ (serie nouă), „Sociologie-Politologie“, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, „Caiete sociologice“, revistă a Institutului Social Român, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi.

„Ultimele cercetări arată o creştere constantă a religiozităţii în mediul urban“

Îşi declară tinerii religiozitatea?

Până mai demult se putea constata că în mediul rural religia era mult mai adâncită, ultimele cercetări arată o creştere constantă a religiozităţii în mediul urban, până la valori apropiate de rural, ceea ce este surprinzător în sensul în care ne aşteptam mai mult la o laicizare, dat fiind tendinţa de globalizare şi evoluţia societăţii moderne în general.

Este foarte interesant şi de studiat cum în România se întâmplă exact pe dos, spre deosebire de Vest, unde catedralele şi bisericile nu mai sunt la fel de populate ca acum câţiva zeci de ani.

Avem însă şi un alt mod de viaţă, de mentalitate, altă zonă demografică, alt sistem, alt climat socio-economic, însă nu mult diferită de zona sud-est europeană, unde rezultatele sunt altele.

În anii trecuţi am făcut anumite sondaje la sărbătoarea Sfintei Parascheva.

În aceste cazuri, chestionarul rămâne la suprafaţă, trebuie să mergem cu alte tehnici, să vedem în profunzime. E interesant de văzut ce-l determină pe omul care vine de la sute de kilometri, trebuie o chestionare sistematică, nu e la îndemâna oricui să răspundă de ce vin oamenii la o mănăstire, spre exemplu.

Chestiunile calitative nu pot fi surprinse prin metode de tip cantitativ.

Patru institute de sondare serioase în România

Cele mai vizibile institute de sondare a opiniei publice din România, şi a căror sondaje date publicităţii au fost acceptate de majoritatea personajelor de decizie din România, precum şi de populaţie, direct implicată în realizarea acestora, sunt MetroMedia Transilvania, Insomar, CURS, IRSOP Market Research.

Institutul Data Media este un institut de cercetare sociologică axat în special pe zona comercială. Nu face în general sondaje menite a fi făcute publice, ci mai degrabă se îndreaptă către cercetările cu caracter privat.

Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS) este o companie privată de cercetări sociale şi de marketing şi vizează în special patru domenii de cercetare, respectiv sondaje de opinie publică, sociologie urbană şi regională şi dezvoltare comunitară, cercetări de marketing şi cercetări de audienţă şi publicitate.

MetroMedia Transilvania, Insomar şi CURS sunt cele mai vizibile institute de cercetare care efectuează studii pe teme politice.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!