Editorial
Un izvor tainic de putere

Un izvor tainic de putere

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Este dialogul omului slab și păcătos cu Dumnezeul Atotputernic și Sfânt. Astăzi, oamenii dispun de multe mijloace de a comunica între ei, însă modul de a vorbi cu Dumnezeu este rugăciunea. Bunul Dumnezeu, în nesfârșita Sa iubire de oameni, ascultă cu mult drag glasul creaturii Sale. Îl ascultă cu multă luare aminte și răspunde cerințelor noastre, oferindu-ne din belșug tot ceea ce ne este de folos spre mântuirea sufletelor noastre.

A ne ruga înseamnă a ne deschide sufletele înaintea lui Dumnezeu. Înseamnă a pune înaintea Lui toate necazurile, nevoile, bolile, patimile și poftele noastre necurate, toate slăbiciunile care ne îngrădesc voința și ne încorsetează libertatea, toate gândurile rele și toată sărăcia noastră. Și a cere de la Domnul să ne mântuiască, să ne elibereze de toate acestea.

Rugăciunea este cea mai delicată, cea mai nobilă și mai înaltă funcție a sufletului nostru. Nu există un mod mai productiv de a ne umple timpul decât rugăciunea. Ea este acel izvor tainic care îi oferă credinciosului curaj, bărbăție și puterea de a continua. Rugăciunea alungă și îndepărtează de la noi toate duhurile necurate, oricât de puternice și de neînduplecate ar fi acelea. Rugăciunea curată, insistentă și înflăcărată biruiește orice patimă, oricât de puternică ar fi aceasta și oricât de adânci ar fi rădăcinile sale.

Putem să ne rugăm mereu și în orice loc. Nu trebuie să înceteze niciodată rugăciunea în viaţa noastră. Să spunem neîncetat rugăciunea minții în inimă „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă“, căci, odată cultivată în suflet, aceasta va deveni parte a ființei noastre. Această rugăciune este miezul a ceea ce se numește teologie mistică, adică teologie ortodoxă. Prin rugăciunea minții în inimă se atinge și se exprimă unitatea și comuniunea omului cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că Dumnezeu Se sălășluiește în noi atunci când avem pomenirea Lui neîncetată. Și mai mult încă, suntem temple ale Preasfântului Duh atunci când, în ciuda grijilor pământești cu care se ocupă rațiunea noastră, mintea se roagă încontinuu.

Rugăciunea aceasta, care este neîncetată, se numește a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima numită duhovnicească și acolo lucrează rugăciunea. Inima duhovnicească este centrul existenței omului, și aceasta, potrivit Sfântului Grigorie Palama, se află înlăuntrul inimii trupești ca într-un organ, nu ca într-un vas. Rugăciunea inimii se identifică cu rugăciunea minții.

Părinţii duhovniceşti ne învaţă să ne rugăm neîncetat cu aceste cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă", "Doamne, miluiește", "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi".

Rugăciunea este mai presus de orice virtute. De aceea, să nu contenim a ne ruga. Să ne rugăm ca vameșul, ca tâlharul, ca desfrânata, ca femeia cananeancă. Să ne rugăm cu smerenie, cu inimă zdrobită, având conștiința nevredniciei în fața lui Dumnezeu.

Omul rugător ajunge prin nevoinţă şi post, unite cu rugăciunea, la sfinţenie, adică la desăvârşire şi la bucuria vieţii veşnice. Nu avem alt mijloc de a comunica cu Dumnezeu şi de a fi în comuniune cu El decât rugăciunea. Acum, în perioada Postului Mare, să oferim mai mult timp rugăciunii în viaţa noastră pentru ca urcuşul nostru duhovnicesc spre sărbătoarea Învierii Domnului să fie unul plin de bucurie şi lumină taborică izvorâtă din rugăciunea curată a inimii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!