Documentar
„Un neam, un suflet...” sau despre comuniune la Simion Mehedinți

„Un neam, un suflet...” sau despre comuniune la Simion Mehedinți

Ana Corina Săcrieru, 03 Decembrie 2017

Profesorul Simion Mehedinți avea convingerea profundă că însăși existența ființei neamului românesc depinde de comuniunea dintre cei care îl compun. „Neamul care nu e unit e pierdut”, spunea marele savant cândva. „Unit” nu poate însemna decât a fi una în duh sau, cum spunem noi după formula consacrată, a fi una în cuget și simțire. „Unit” nu poate însemna decât unirea laolaltă, legătura puternică, împărtășirea fiecăruia din dăruirea celuilalt, punerea mai prejos a interesului personal față de interesul comun. „Pierdut” nu poate însemna decât o încetare a existenței, adică a ființei acelui neam.

„Neamul care nu e unit e pierdut” ­este doar una dintre afir­ma­țiile lui Simion Mehedinți care reflectă convingerea lui profundă că nu poți vorbi despre noi ca neam, popor, comunitate decât în măsura în care există pe deplin, ori măcar într-o deschidere a inimii, comuniunea dintre cei care o compun.

„Nu malurile produc apa unui fluviu, ci ele o îndreptează numai, și o țin strânsă în matcă”, spune Mehedinți accentuând sensul matricei, al spațiului comun de continuitate în istorie a unui neam. „Așa fiind, orice idee pentru ca să fie realizabilă trebuie să plece... din inima și cugetarea popoarelor, adică a totalității ori majorității membrilor unei națiuni”. Dar comuniunea este pentru Mehedinți mai mult decât atât. Este copleșitoarea aplecare, hristică aproape, a trupului întreg către fiecare mădular, a tuturor către fiecare: „idealul nostru să se întemeieze pe voința și silința noastră, a fiecăruia în parte”.

Iar cuvintele probabil cele mai emoționante care vin din adâncul mișcător al inimii savantului sunt următoarele: „vrem, dar vrem cu încăpățânare și energie să ne cunoaștem toți - mai ales cei tineri - așa de bine și așa de pipăit, încât când unul va zice ah! să îi frigă pe toți la inimă și toți să-și îndrepte ochii în aceeași direcțiune”.
Pentru Simion Mehedinți comuniunea atât de intensă, atât de totală sub toate planurile ei de manifestare și în toate formele de experiere era condiția esențială de „a fi” a unei comunități. Pentru că, o spune foarte clar, numai astfel vom ști „în fiecare dimineață și în fiecare seară ce puteri avem și pe ce putem întemeia speranțele noastre”.

Rugul aprins care arde fără să se mistuie

Comuniunea nu e un simplu liant, o coagulare sub influența unor factori. Nu e un aspect social și nici nu rămâne la stadiul de trăsătură psihologică analizată în antiteză cu dezbinarea. Pentru Simion Mehedinți, comuniunea e un foc, e rugul aprins al acestui neam prin care el arde în istorie fără să se mistuiască. Nu credem că ar fi putut exprima aceasta mai deslușit decât următoarele cuvinte: „să aprindem focul și atunci nebunii și turbații n-au decât să întindă mâna dacă le place”.
Comuniunea este așadar focul care apără „semnul neamului”, „aristocrația de sânge și de simțire a neamului”.

Această așezare și alegere a cuvintelor reflectă pentru Mehedinți, deopotrivă, adevărul atât despre întreg neamul românesc, cât și despre comunitățile ce constituie mădularele acestui întreg. Desigur că, născut la Soveja, într-un spațiu aparte, suspendat cumva între hotarul cu veșnicia și încercarea de a face istorie prin matricea originală care a fost acest spațiu pentru cultura românească, lui Simion Mehedinți i-a fost probabil mai ușor să aleagă aceste cuvinte din frumusețea de simțire și gândire românească.

Dar, profund ancorat în realitatea românească, a adus acest adevăr adânc despre comuniune până la nivelurile cele mai pragmatice. Așa ajunge să spună că valori politice trebuie să fie „numai sufletele de elită în care se vede lămurit semnul neamului, firea original-românească”.

Pentru Simion Mehedinți, împreuna simțire a românilor și împreuna aflare a adevărului despre ei înșiși și despre ceea ce li se întâmplă realizau conținutul no­țiunii „folosul neamului românesc”.

Avem nevoie de „o sfântă spaimă de neadevăr”

Profesorul și-a jertfit 19 ani din viață pentru a scoate „Dumineca poporului”, publicație apărută sub paradigma „un neam, un suflet, un hotar și o credință” numai și numai pentru slujirea acestui folos al națiunii din „jertfă pentru tine, adusă din inimă curată”. Numai în lumina acestei comuniuni pentru care ardea inima lui a putut să gândească o modalitate totală și în același timp atât de detaliată prin care să slujească deopotrivă tuturor și fiecăruia. Împreuna simțire și împreuna aflare erau pentru Mehedinți comuniunea în adevăr și dreptate: „Ce-a lipsit până acum poporului nostru?... Mai întâi a lipsit adevărul... A mai lipsit apoi dreptatea. ... În foaia aceasta vom căuta să spunem numai adevărul și să ajutăm din toate puterile dreptatea. ... Mai ales în vremuri grele, ca cele de azi vrem să pregătim cinstit norodul, ca să știe lămurit pe ce cale poate merge spre folosul neamului românesc”. Iar foaia la care se referă, chiar dacă este într-adevăr „Dumineca poporului”, este, în realitate mult mai mult decât atât, este jertfa de care vorbea, pentru că, în fond, „nu prin hârtie tipărită se vindecă rănile unui popor”.

Dar comuniunea este chiar dincolo de toate acestea: este condiția esențială pentru a-ți putea înțelege neamul, pentru a vorbi în mod legitim despre el. Astfel, pentru a înțelege neamul românesc, îți trebuie o „sinceră dorință de a înțelege”, o „sfântă spaimă de neadevăr”, dar și o „trăire împreună”. Altfel, este „o grozavă îndrăzneală” a vorbi despre nea­mul tău, a-i evidenția defectele, pentru că, vorba cronicarului, „nu-i șagă a scrie ocară veșnică unui neam”.

Creștinismul românesc

Comuniunea are drept reflec­ție spațială satul. „Satul este unitatea de măsură a vieții neamului.” Satul și orașul sunt văzute în oglindă cu raportul dintre ­neam și individ pentru că, spre deosebire de comuniunea organică ce constituie inima unui sat, orașul este „ca și individul”, adică „un element prea schimbător și, deci, trecător”.
Comuniunea organică nu presupune însă anihilarea indivi­dualității proprii. Dimpotrivă „satul românesc răsfiră casele...” spune Mehedinți, tocmai pentru că fiecare este cu ale lui, cu amintirile, tradiția, proprietatea, matricea lui familială, legate însă cu fire strânse și nevăzute de restul familiilor din sat.

Și, în fine, ultimul palier și cel mai important al comuniunii organice dintre membrii neamului românesc este comuniunea dincolo de hotarul vieții și al morții, respectiv comuniunea în credință cu înaintașii: „dacă e vorba de o înțelegere dreaptă, adică ortodoxă, a învățăturii lui Iisus, să fie bine știut că noi românii nu ne vom despărți în veci de felul cum au înțeles-o părinții și străbunii noștri”, în fond acesta fiind creștinismul „din inimă” al străbunilor noștri, din aceeași inimă care ne bate și nouă în piept.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!