Documentar
Un om devotat spiritualităţii dobrogene

Un om devotat spiritualităţii dobrogene

Eugen Drăgoi, 22 August 2011

Viaţa bisericească şi culturală din Dobrogea în a doua jumătate a veacului al XIX-lea a fost dominată de figura şi activitatea marcante ale preotului Dimitrie Chirescu, slujitor în oraşul Cernavodă, ctitor de şcoală românească, patriot înflăcărat şi ambasador al românismului în vechea provincie dintre Dunăre şi Marea Neagră, aflată sub stăpânire otomană. O astfel de personalitate încă îşi mai aşteaptă o meritată monografie, întrucât de la trecerea sa la Domnul s-au scurs pe răbojul vremii 121 de ani!

Mişcările sociale şi etnico-religioase de la începutul acelui veac în interiorul Imperiului Otoman vor lua caracterul unor lupte naţionale, care vizau autonomii statale şi emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Pentru a diminua amploarea şi forţa acestor mişcări, autorităţile de la Istanbul vor iniţia unele reforme interne, numite cu un cuvânt generic Tanzimat ("reorganizare"), cele mai importante fiind Hatt-i Sherif-ul de la Gülhane din 3 noiembrie 1839 şi Hatt-i Humayan-ul din 1856, urmat şi reînnoit de firmanul sultanului din 1875. Se prevedea, între altele, o anumită relaxare faţă de măsurile restrictive de până atunci aplicate vieţii creştinilor din imperiu. Între puţinele astfel de înlesniri se numărau deplina egalitate în faţa legii a creştinilor, evreilor şi musulmanilor, înlăturarea impozitelor speciale pe care le plăteau creştinii, aprobarea ridicării de turle pe bisericile noi şi folosirea clopotelor.

Acest context istoric, potrivit căruia restricţiile religioase şi educaţionale impuse românilor ortodocşi din Dobrogea de-a lungul a peste patru secole de către autorităţile musulmane deveneau revolute, va constitui pentru tânărul şi vrednicul preot şi învăţător Dimitrie Chirescu cadrul propice de sprijinire a conaţionalilor către accesul la ştiinţa de carte, totodată încurajându-i să-şi manifeste, fără teamă, sentimentele creştineşti şi patriotismul românesc.

Născut pe malul Dunării, la Rasova

Dimitrie Chirescu s-a născut în anul 1842 în satul Rasova, astăzi în judeţul Constanţa, situat pe malul drept al Dunării, o localitate cu o populaţie dominant românească, atestată documentar în anul 1528, în vremea domnitorului muntean Radu de la Afumaţi (a treia domnie, 1525-1529), dar cu existenţă încă din epoca romană. Era fiu al dascălului Chirea Iorga (mama se numea Maria), venit în Dobrogea din părţile Ialomiţei. Nu este exclus ca familia viitorului preot să fi avut rădăcini în ţinutul dobrogean, fiind nevoită, ca multe alte familii de români, să ia calea bejeniei în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, iar după instaurarea păcii să se întoarcă la vetrele lor. Dascălul Iorga se bucura de cinste între românii din zonă pentru ştiinţa sa de carte şi integritatea caracterului său. De aceea, turcii l-au desemnat ciorbagiu (primar) al satului.

În casa părintească din Dobrogea deprinde tânărul Dimitrie primele noţiuni de carte de la tatăl şi bunicul său, apoi aprofundează cunoştinţele la şcolile din Silistra (azi în Bulgaria), unde activa bătrânul dascăl Petre Mihail, şi din Tulcea. "Băiatul întrecea în virtuţi pe tatăl său, căci, pe lângă învăţătura primită în şcoala tatălui, prinde repede şi în vorbire, şi în scriere toate limbile acestui colţ de pământ: româneşte, turceşte, bulgăreşte, greceşte şi ruseşte", scria în 1942 profesorul de teologie şi istoricul Niculae M. Popescu în valoroasa lucrare "Preoţi de mir adormiţi întru Domnul". Mai mult decât atât, înţelegea şi limbile franceză şi italiană, familiare zonei portuare de la Tulcea, şi se îndeletnicea chiar cu traduceri din limba latină. Deşi foarte tânăr, ajunge învăţător la şcoala din Rasova, precum şi dascăl al bisericii din aceeaşi localitate. Potrivit expresiei unuia dintre puţinii săi biografi, "împânzeşte malul drept al Dunării cu şcoale româneşti". Istoricii învăţământului românesc îl consideră pe Dimitrie Chirescu cofondator al şcolilor din Aliman, Seimeni, Topalu, Mârleanu (azi Dunăreni), Cochirleni şi Vlahchioi (azi Vlahi). După hirotonirea sa întru preot, a primit sarcina de a cerceta şcolile româneşti aflate pe malul drept al Dunării, în aval de Silistra. Nu este deloc forţată comparaţia care s-a făcut între ceea ce a reprezentat cărturarul Gheorghe Lazăr (1779-1823) pentru învăţământul din Ţara Românească şi lucrarea de excepţie pe tărâmul şcolii româneşti desfăşurată de preotul Chirescu în Dobrogea.

Hirotonit preot în 1871, pe seama Parohiei Rasova, la 14 mai 1872, "pentru deosebite merite pastorale, culturale şi patriotice" este transferat la biserica din Cernavodă, pe teritoriul căreia funcţionaseră antica cetate şi Episcopia ortodoxă Axiopolis. Preotul Chirescu s-a gândit că trebuie redată localităţii faima de odinioară. Şi cum putea face acest lucru mai bine decât prin ridicarea unei noi biserici impunătoare, vechiul lăcaş, ridicat între 1860 şi 1864, devenind impropriu slujirii, şi a unui local de şcoală. A zidit mai întâi o casă parohială, în încăperile căreia a înfiinţat şcoala, pe al cărei fronton scria: Studiul român 1875. În 1879 a inaugurat un nou local de şcoală, construit prin osârdia sa. Temelia noii biserici a fost pusă mai târziu (21 mai 1882), preotul Dimitrie reuşind, şi cu concursul protoiereului Nicolae Răşcanu, să o ridice la roşu. Lăcaşul a fost finalizat şi sfinţit însă la cinci ani după decesul ctitorului (1895).

Ţinea trează conştiinţa de românitate

Activitatea culturală din sudul Dobrogei îmbracă forme superioare de manifestare în jurul anului 1870, când ia fiinţă Societatea Română de Limbă şi Cultură, cu sediul în Silistra. Principalul scop al acestei societăţi era de "a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părţi învăţătura limbii materne… şi a conlucra la dezvoltarea educaţiei naţionale şi a apăra privilegiile ei". Ca şi vestita Astra din Transilvania, cu care era contemporană, societatea culturală din Dobrogea polariza în jurul ei personalităţile zonei sud-dobrogene dispuse a contribui la ctitorirea actului cultural al unui ţinut vitregit de conjuncturile istorice nefavorabile. Învăţătorul Dimitrie Chirescu s-a aflat între membrii activi ai acestei societăţi, primind mai multe însărcinări pe palierele şcolar şi bisericesc.

Începând cu data de 15 mai 1875 şi până în toamna anului 1878, preotul Dimitrie Chirescu, onorat cu rangul de protopresbiter al Eparhiei Dristor (Silistra), a deţinut funcţia de protopop al părţii de sud a Dobrogei (judeţul Silistra Nouă, care a avut sediul mai întâi la Rasova şi apoi în Cernavodă). În urma Războiului de Independenţă şi a Tratatului de Pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), precum şi a Congresului de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), Dobrogea este alipită României. De-abia în toamnă se va petrece instaurarea administraţiei româneşti în noul teritoriu al ţării, iar la începutul anului următor apar şi primele acţiuni ale exercitării jurisdicţiei canonice a Episcopiei Dunării de Jos asupra Bisericii dobrogene, alipită provizoriu acestei eparhii. Autoritatea eclesiastică asupra jumătăţii de sud a Dobrogei se va bizui pe lucrarea vrednică a unui tânăr protopop, Nicolae Răşcanu (instalat la Constanţa la 29 aprilie 1879), care va colabora cu preotul Chirescu, numit de către episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos subprotoiereu al judeţului Constanţa, la 1 mai 1879. Într-o scrisoare adresată în 1879 Ministerului Cultelor, prefectul judeţului Silistra Nouă, generalul Cartili, cu contribuţia poetului Alexandru Macedonski, director al acelei prefecturi, scria cuvinte elogioase la adresa preotului Chirescu: "Pe lângă calităţile unui bun preot, întruneşte şi pe cele ale unui bun român, fiind sub fostul regim otoman singurul apărător în mijlocul populaţiunei creştine din această parte a Dobrogei, astfel că oricine poate astăzi să-şi dea seama despre aceasta văzând că majoritatea locuitorilor din Cernavodă n-a uitat că e română, că are o biserică şi o şcoală care totdeauna a fost întreţinută şi chiar de curând reparată cu cheltuiala acestui preot".

O manifestare de "ecumenism"

Iubirea lui pentru neamul românesc i-a trecut de multe ori numele pe lista celor hotărâţi la moarte de comitetele secrete greceşti şi bulgăreşti. Scăparea îi venea de la turci, care îl treceau Dunărea când simţeau primejdia aproape. Dar patriotismul său manifest a devenit incomod chiar şi pentru interesele turcilor, în ultimele luni ale stăpânirii acestora în Dobrogea. "Părintele Chirescu din Cernavodă a făcut multe fapte frumoase româneşti şi care, în timpul războiului chiar, pentru patriotismul său şi dragostea de neam şi pentru că îndrăznise a-şi face datoria de păstor în acele timpuri prea tulburi, apărându-şi credincioşii de nedreptăţile ce se comiteau, era cât p-aci, nici mai mult, nici mai puţin, să fie pus de turci în gura tunului, abia scăpând ca prin minune pe o corabie din port, sub pavilion strein", îşi amintea unul dintre ucenicii săi, D. Niţescu.

Cu bucurie în suflet, cu emoţie şi cu mândrie naţională a fost întâmpinată armata română la întoarcerea glorioasă de pe frontul Războiului de Independenţă. Când trupele s-au apropiat de Cernavodă, la intrarea dinspre Seimenii Mici, vrednicul preot Dimitrie Chirescu, în fruntea populaţiei, "le-a primit cu pâine şi sare şi cu lacrimi în ochi… pe care i le da bucuria zilei fericite, pregătită şi prin lucrarea lui". După săvârşirea slujbei de mulţumire în biserică, părintele Dimitrie i-a invitat pe învingători să viziteze oraşul.

Faima preotului Dimitrie de la Cernavodă, ca slujitor al altarului şi duhovnic, se dusese până departe. Profesorul Niculae Popescu scria: "La slujbele lui veneau creştini de peste tot locul. Ba, la zile mari, în pridvorul bisericii se vedeau şi turci, aduşi de cuvântările preotului, unele în limba turcă, precum şi de vestea că maslele lui vindecă şi pe musulmani din patul durerilor. La Izvorul Tămăduirii din Băltăgeşti (sat lângă Gălbiori, jud. Constanţa) nu se slujea fără el, în sobor numeros de preoţi. Până şi la hramurile Mănăstirilor Cocoş şi Celic-Dere era poftit la slujbă".

Spiritul său liberal şi tolerant, realist în privinţa situaţiei şi condiţiei românilor ortodocşi din Dobrogea aflată sub stăpânire otomană, se vădeşte şi dintr-o "rugăciune" care seamănă mai mult a proclamaţie, pe care preotul Dimitrie a scris-o în limba turcă, în ziua de 6 ianuarie 1877, pe un exemplar din Cartea Evangheliilor, tipărită la Sibiu, în 1859, aparţinând bisericii din Cernavodă. Probabil că a rostit această rugăciune la Boboteaza anului respectiv, când de regulă se adună multă lume la slujbă, iar musulmanii erau şi ei prezenţi. Rugăciunea respectivă (textul este preluat din Constantin Cioroiu, Aurel Mocanu, "Cartea românească în Dobrogea înainte de 1877", Constanţa, 1978, p. 33-34), pe care o redăm mai jos, reprezintă un model de manifestare "ecumenică" avant la lettre, dar şi capacitatea preotului Chirescu de a-şi mărturisi doleanţele, în cheie liturgică, ca reprezentant al unei populaţii creştine, înaintea stăpânitorilor de credinţă islamică. Iată acea rugăciune: "Prea Înaltul şi Stăpânul nostru Dumnezeu să ţină în picioare şi în fiinţă pe veci sub coroana şi în umbra divină pe gloriosul nostru Padişah, care este atât al nostru, cât şi al lumii eterne. Amin! Marilor reprezentanţi, înalţilor demnitari, precum şi valiilor (guvernatori ai unor provincii, n.n.) şi administratorilor, bunul Dumnezeu să le faciliteze executarea funcţiunilor lor conştiincios, primindu-le şi satisfăcându-le dorinţele şi aspiraţiile. Amin! Faţă de poporul lui Dumnezeu să sporească şi să mărească sentimentele de milă şi de dărnicie ale Padişahului. Amin!

Sărăcimea ce reprezintă gajul şi zălogul Domnului, precum şi alţii de această natură, mai cu seamă armata regulată a suveranităţii, să fie ocrotită de toate durerile şi inconvenienţele. Amin!

Toate naţiunile să fie libere în a practica datinile şi cultele lor. Amin!"

Propensiunea culturală a preotului Dimitrie Chirescu n-a ocolit nici trecutul istoric al Dobrogei, manifestându-se şi prin sprijinul pe care l-a acordat lui Grigore Tocilescu la săpăturile pe care polihistorul le-a făcut la Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă). Totodată, conştient de însemnătatea în timp a materialului folcloric local, a cules "Urări de colăceri la nuntă", copiate într-un caiet la începutul anului 1870, înscriindu-se, astfel, între pionerii folclorului românesc din Dobrogea, "fapt aproape de necrezut", pentru perioada de până la 1877, după aprecierea cunoscutului cercetător Ovidiu Papadima. Manuscrisul respectiv are următoarea însemnare autografă: Culeasă la 18 ianuarie 1870 de anagnostul Dimitrie Chirescu, institutor în comuna Rasova - Constanţa.

Când la 9 octombrie 1890 se pune piatra de temelie a măreţului pod peste Dunăre de la Cernavodă, capodoperă a vremii, semnată de inginerul român Anghel Saligny, preotul Dimitrie, care a oficiat slujba religioasă, "a vorbit aşa de frumos că Măria Sa Carol I l-a îmbrăţişat, el regele cel prea cumpănit la gest".

Două luni mai târziu se stingea din viaţă, la 13 decembrie 1890, la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Avea doar 48 de ani! În semn de deosebită apreciere, regele Carol I a oferit gratuit un vagon mortuar pentru a transporta din capitală la Cernavodă trupul neînsufleţit al preotului Chirescu. A fost înmormântat în cimitirul oraşului, lângă mama sa şi cinci dintre cei 12 fii pe care i-a avut. Urmaşii i-au ridicat, în 1915, o cruce de marmură albă, iar doi dintre fiii săi, compozitorul şi dirijorul Ioan D. Chirescu şi colonelul Dimitrie Chirescu, au aşezat pe mormânt, în anul 1976, o placă de marmură cu următorul epitaf: În memoria scumpului nostru tată, preot econom stavrofor Dimitrie I. Chirescu, 1842 - 13 decembrie 1890. Membru fondator al Societăţii Române de Cultură şi Limbă din Silistra - 1870, a înfiinţat în locuinţa sa din Cernavodă prima şcoală românească în 1875 -, prima şcoală românească din Dobrogea s-a înfiinţat la Cernavodă în anul 1766. A primit oastea şi administraţia română cu prilejul alipirii Dobrogei la patria noastră română în 1878. A iniţiat şi desăvârşit construcţia noului local de şcoală pentru băieţi şi fete în 1879. A pus temelia şi a ridicat din roşu catedrala oraşului în 1882.

În ziua de 9 octombrie 1890 a oficiat slujba la punerea pietrei fundamentale a măreţului pod peste Dunăre.

Împreună cu soţia sa, Gherghina, Dimitrie Chirescu a avut 12 copii. Cinci dintre ei au fost dascăli, unul a fost primar-avocat, unul ofiţer de carieră, iar unul dintre ei a fost marele compozitor I.D. Chirescu.

Un gând pios pentru vrednicul preot şi instructor român care în grele împrejurări a fost neobosit pionier în activitatea cultural-naţională din Dobrogea noastră de aur.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!