Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un om liber

Un om liber

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 06 Iulie 2016

Despre Avva Ioan cel Pitic se spunea că ține tot Sketisul la degetul mic cu smerenia lui. Există însă o apoftegmă, o scurtă povestire, care ne dă un exemplu concret despre cum funcționa și cum se manifesta, la modul practic, smerenia Bătrânului. Avva Ioan era un om înțelept și cu mult discernământ, de aceea era căutat de frați, care îl „întrebau despre gândurile lor”. Se poate prea bine ca și între asceții deșertului să fi fost mici invidii omenești; se poate ca Bătrânii să se fi lăsat ispitiți de spiritul concurențial. Un alt călugăr, așadar, deranjat parcă de mulțimea fraților care îl căutau pe Ioan, îi zice: „Ioane, parca-ai fi o târfă care se împopoțonează, ca să-și facă mai mulți ibovnici”. Cuvântul acesta, picat ca din senin, este mai mult decât surprinzător; vine împotriva a ceea ce ne-am aștepta să se discute între călugări; este ca un pocnet de bici. Ieșirea aceasta a călugărului ne ajută să nu idealizăm, să fim o dată în plus realiști, să înțelegem că slăbiciunile omenești sunt aceleași peste tot și la fel de greu sunt de ținut sub control. 

Răspunsul Avvei Ioan cel Pitic este însă cel care arată adevărata sa măsură duhovnicească. Bătrânul nu se tulbură, nu începe să se justifice, nu vrea să se explice, nu acuză. Nu face nimic din ce ne-am putea aștepta în logica omenească. Dimpotrivă. Avva îndepărtează orice barieră și îl îmbrățișează pe cel care l-a jignit și îi dă dreptate: „Adevărat grăiești, părinte!” O parte importantă a smereniei, ne lasă această povestire să înțe­le­gem, este primirea ocărilor. Să nu ții la o imagine construită artificial; să nu cauți prețuirea celorlalți, ca pe o valoare supremă; să fii liber și să te menții în adevăr.
Avva Ioan cel Pitic era mereu egal cu sine însuși. Unul dintre ucenici îl întreabă dacă nu s-a tulburat deloc în inima sa. Bătrânul îi răspunde: „Nu, cum sunt pe dinafară, așa sunt și pe dinăuntru”. Acesta este modul în care Bătrânul înțelege să își păstreze libertatea intactă. Fără constrângeri, Avva nu încearcă să își creeze o imagine printr-o coregrafie de măști; nu vrea cu orice preț să pară mai bun decât este, nu este încercat de dorința de a fi impecabil în ochii celorlalți. Și în felul acesta ajungem din nou în mijlocul logicii paradoxale a smereniei. Te înalți cu cât de cobori mai mult, câștigi în măsura în care nu îți este frică să pierzi.
Aceasta este viața de nebunească libertate pe care Părinții deșertului au putut-o duce, după ce s-au slobozit din chingile exterioare ale posesiunilor materiale, dar și din cele interioare ale dorinței de a avea o imagine bună, de a dobândi putere, autoritate și control. E o formă nouă de libertate cea a Părinților pustiei, porniți într-o aventură a Duhului fără precedent.